Ong-bak

Iniţiindu-mă în trailere proaspete am dat peste Ong-bak 3, rezonanţă asiatică... zic, ia să văd despre ce e vorba şi dau peste bătăi, multe bătăi, o leacă de patetism mistico-resuscitator marca mumia, neah, totuşi, hai să decojesc straturile trilogiei şi să dau o şansă miezului aşa că m-am uitat la prima parte (şi ultima). Dacă am fost obişnuiţi de o mamă oblojitoare holywoodiană atentă să ne introducă pe gâtlej hrana deja masticată, dumicaţi adrenalinici atent selecţionaţi şi montaţi astfel încît săriturile, pumnii, palmele, picioarele să aibă un efect suprarealist, nimicitor şi finalmente too hard to believe, în cazul de faţă însă dumicaţii sunt ecologici, fără aditivi, mişcările de muay thai (coatele în ţeastă cu predilecţie) sunt extrem de realiste, parcă te doare numa când te uiţi şi par incredibile chiar dacă nu au parte de n lipituri şi cusături, totu' e dintr-o bucată, da' una zdravăn direcţionată.

Le-au ieşit atât de bine mişcările încât s-a simţiti nevoia repetării lor iar şi iar, ca la meciuri, să nu cumva să ratezi ceva, bătând înspre egocentrism adolescentin, ia uite moamă ce mişto ne-a ieşit asta, mai pune-o o dată şi parcă toată manţocăria a rămas înregistrată aşa, cu tot cu repeat-uri. Diastola dintre două bătăi e de prisos, aritmică, prost interpretată, iar motivul drumului iniţiatic având la bază un motor mistic, furtul unei statuete sacre, duce spre reinvierea sau accentuare unei culturi semantice sătesc thailandeze puţin fructificate, scena de început e fabuloasă, n-am găsit-o pe almighty youtube, dar puteti arunca un ochi pe ceva compensatoriu :D

Tweet

Veronika decides to die

Coehlo americanizat, mcdonaldizat, dublu mcdonaldizat luand în considerare adaosul comercial generos ataşat spuzei spiritual-literare, poate cea mai închegată cărticică a acestui profet de buzunar, căruia tre' să îi recunoaştem totusi meritul de a fi pus cărţi în mânile celor mai colţuroşi războinici, are parte de ecranizare, una nu dintre cele mai fericite, dar care nu intră grăbită pe poarta larg deschisă a pantheonului furiilor şi dezastrelor naturale. Mă întreb ce s-o alege oare din alchimistul, o pulbere cenuşie pe fund de alambic sau cine ştie, vreo piatră filosofală. Dintru început veronica asta suicidală aruncă raze către dubla veronică a  lui Kieslowski, privesc pe aceaşi ferestruică, văd aceeaşi babă gârbovită, ce-i drept una e mai astrală decât cealaltă...şi le-ar mai lega una bucată claviatură.

Alegerea ţepuşarei precursoare de săgi autohtone, sarah michelle gellar, m-a făcut să ridic din sprânceane, n-a fost chiar aşa de rea numa că-i găsesc deranjată sinuzita şi scrâşnirea dinţilor printre care s-a strecurat un chim de replici clişeic spiritual revelatoare, în purul stil al scriiturii până la urmă. Poate că mult mai potrivită ar fi fost amy adams sau mai coapta naomi watts. Veronica dă la un moment dat în pârgul unui discurs de revoluţionar în straine de călugăriţă, de un hibridism patetic, care ar fi trebuit să ia aminte la monologul lui norton, par example, din ce-a de-a 25-a oră. Parabola social-obsesivă a fântânii nebunelii atât de dragă lui Coehlo e făcută praf şi pulbere, fiind atribuită aceluaişi registru fatalist, sec, până şi scena aia mai wtf are iz de pornache the girl next door style, dar all in all încercarea de a întinde optimism pe pâine nu-i rea, atât cartea cât şi filmul puteau fi cu mult mai introspective...ar mai fi acest Johathan Tucker care prin laconismul său, prin chipul psycho bale a umplut nişte scăpări.

Tweet

La Jetée

Distopia asta nutcellică nutshellică (de doar 30 de minuţele) ne demonstrează, printre altele, cum memoria e fotografică şi  nu un perpetuum mobile, fiind cu atât mai interesantă pentru că reuşete să capteze ceea ce mişcarea, travellingul, focusul (tratate în registru existenţial sau pur instrumental) nu are răbdare să precipite. În acelaşi ton de laborator se desfăşoară era să zic acţiunea, însă se poate numi ea aşa în lipsa mişcării? Da, pentru că Marker e genial, pentru că aşeazarea în pagină-peliculă e suficientă sieşi, e poezie pură,  un haiku, cum bine zice only-on-tuesday-world, vers alb...şi negru: într-o lume postapocaliptică, subterană, plumbuită, soluţia redresării e o "maşină" a timpului, mai mult conceptuală, placeboică, decât materială menită să caute răspunsuri în viitor, însă algernonul experimentului preferă trecutul, lumina caldă a soarelui, părul femeii iubite, muzeele, aleile, fragmentele, frânturile toate imortalizate parca în stilul lui henri cartier-bresson cu ceva accente pictural-spasmodice marca munch şi hai să zic şi ezoterice (cel de-al treilea ochi al oamenilor viitorului, aleuia ne vom deştepta candva epifiza :D), vede-ţi-l, e vizionar, uberexpresiv spre hipnotic :)

Tweet

L'instinct de mort

Era cât pe ce să încep propoziţia asta cu Gus..dar mi-am zis stai domne c-o să creadă oamenii ăştia că eşti dependentă, aşa că mi-am propus un regim strict detoxifiant si am început promiţător sub ameninţarea unei puşti cu miros de parfum franţuzesc ieşindu-i pe ţeavă aţintită convingător, didactic de gangsta vincent cassel întruchipând un bad ass parcă făcut dupa chipul şi asemănarea sa.

 N-am înţeles exact dacă acest mesrine (rezonanţă herbomedicamentoasă sau doar feminin-cognomică) e un tâlhar simpatic, un ucigaş hipotermic, un anarhist, un bond wizout gadgets, un torţionar cu principii, un mântuitor, un şarlatan, un profet, un tată model, un prieten de nădejde, când don juan când marchiz de sade, un fiu rătăcitor, până la urmă se căzneşte a fi toate la un loc, cam grea povara zic, cam îndesat sacul, dar omu' se descurcă, dă-i un cleşte şi în 5 minute evadează din cică cea mai securizată pârnaie, aş zice că vrea să dea o palmă shawshank-ului, dar nah acolo era altă treabă, un mai golgotică, aici 40 de zile în deşert sunt trase în câteva minute fără duble :D. Butch cassidy and the sundance kid meet bonnie and clyde într-o zi însorită, asta mi-a plăcut cel mai tare, fie că e vorba de furt, crimă plănuită, ambuscadă cu victime colaterale, mai toate se petrec pe lumină ceea ce îi dă un aer western...

Enervant este faptul că există şi o a doua parte (bănuiesc filmată concomitent) pe care tre să o vezi ca să pricepi începutul, francezii ăşti te ameţesc cu oenologia lor cinematografică chiar şi când vine vorba de action:)

Tweet

Drugstore Cowboy

Din nou Gus van sant, unul fosilic de această dată, mezozoic, adică de prin 89, doză sănătoasă (vorba vine:P) de junkie-cinema în scutece sau Gheea recviemului, trainspotting-ului neozoic...abracadabrantul puzzle vizual de ustensile, alambicuri specifice distileriei oniric-narcotice mânuite de matre Aronovsky a tras setos carevasăzică din pilulele lui van Sant.

Visătorii de azi nu fac parte însă din cercul vicios:P al sufletelor pierdute fără de cărare soteriologică (aia din  idaho) dozajul e diluat, cumva comic şi mai presus de toate vindecabil. Matt Dillon, pe atunci tare tinerel, s-a strecurat abil, intravenos pe sub dermul personajului său (bukowskian, avant la lettre), un tâlhar de farmacii în căutare de stupefiante căci unde se găsesc cel mai din abundenţă dacă nu la drugstore :D Superstiţiile sale sunt savuroase, cine ar fi crezut că o pălărie lăsata pe pat aduce ghinion...ar mai fi norii, cumulus...vansantum în doze atent proporţionate :D ah şi crezul unui drug addict...mântuit:

Then I panicked when I looked out to the

parking lot and I saw all those cop cars.

I knew I was dead. So I started coppin'

deuces. I prayed like I'd never prayed.

I said "God, Son, Devil, whoever you are

up there, please have pity on me."

"Please let me get this poor girl's body

out of this hotel room and into the ground

so I don't have to spend my life in prison."

"And, God, if you'll do that for me, I'll

show you my appreciation by goin' home,

gettin' on the methadone programme,

gettin' a job and livin' a virtuous life."

We got out,

and I promised, so here I am.

Tweet

Four Lions

În aste vremuri tulburi  aflate sub strânsoarea menghinei dintre ameninţarea serioasă a grupărilor islamiste şi sforţarea ong-urilor, a tablelor legii, a bunului simţ, a pornirilor samaritene, a iubirii faţă de aproape, ia naştere o opinie oarecum hibridă, sfidătoare de o parte şi de alta a frontului, un film care probabil nu se vrea a fi doar o abordare băşcălios-denigrator-salvatoare prin râs ci bate cu pumnii la uşa blindată a paranoicilor şi totodată la poarta orientului. O mini grupare de tăntălăi cum rar mi-a fost dat să văd, unii cu rădăcini musulmane strâns legate însă de glia angliterrei, alţii  cu pretenţii penibilo-fantasmagorice de presupuşi descendenţi ai islamului îşi unesc mâinile stângace şi pun la cale un plan şleampăt, teribilist, asezonat cu comicării care sfidează orice logică, subliniind cu tuş roşu zicala aia einsteniană referitoare la enormitatea prostiei, râzi în hohote cu condiţia să fi gustător măcar ocazional de umor englezezsc.

Planul este unul simplu, implică bombe şi o locaţie cât mai în atenţia publicului, alegerea ei e una dificilă şi până la urmă devine aleatoare în condiţiile unei desincronizări prevzibile. Mamă ce am mai râs, mostre mai jos...dar hohotele au fost oprite la câte o detonare accidentală şi prostească menită să dezbrace brutal absurdul unor scopuri răzbelice fără noimă sau care şi-au pierdut-o pe măsură ce lumea a evoluat...un război religios într-o mare de laicism mai ales când ai la îndemână o grupare de bezmetici, dezorientaţi, ca să nu zic gogomani aşa cum ni se arată în reprezentarea de faţă, e cât se poate de ca nuca în perete, dar nah, peretele poate să crape (vezi ice age :P), se duce naiba totul şi ne mai rămân doar beţe şi pietre ca să-l parafrazez din nou pe emerit. Vedeţi ce spune şi richie despre cei 4 lei...de 2 lei;))

Tweet

Zelig

Recunosc, nu auzisem de filmul asta pana la antologia lui Alex Leo Serban De ce vedem filme-despre care am sa scriu cat de curand. Woody Allen se pricepe de minune la incropit fake-stories (sau ma rog, se pricepea, caci documentarul de fata – asa zisul – este clocit pe la inceputul anilor ’80) si o face cu inocenta unui puber incurcat la ora de mate (aia suplimentara, distractiva cica) de o problema “cu schepsis” care te abureste incat sa nu mai vezi padurea de atatia copaci algoritmici, cand colo solutia e cat se poate transparenta, dar opacizata binenteles de ambitul mintii de a complica inutil lucrurile.

Woody il papusareste pe Zelig, omul cameleon, care, in proximitatea unui mexican ii creste intantaneu sombrero pe cap si poncho pe umeri, ochii i se subtiaza in prezenta vreunui chinez, exemple sunt multiple pentru o larga paleta de rase si profesii. Iti dai seama ca va urma un film cu regizorul in rolul principal din urmatoarea replica debutanta, egocentrica, narcistica, pe care probabil o vom regasi candva intr-un documentar (real, de data asta) postum, memorialist inchinat lui woody: He was of course, very amusing… but at the same time touched a nerve in people… perhaps in a way in which they would prefer not to be touched.
Povestea este cat se poate de veridica desi subiectul e cat se poate de inexistent pe axa timpului fie si in punctele ei de suspensie. Este de-a dreptul uimitor, fascinant de seducator cum esti tras in acesta bildugstory atat de bine patinant si de convigator, incat abilitatile stranii ale curiosului domn Zelig ce tin de supranatural, mistic, spatiu intergalatic necunoscut, devin acolo o bifa neglijabila, o nota de subsol prea detaliata pentru a fi parcursa.

Pseudodocumentar in esenta, documentar cu acte in regula din punct de vedere compozitional, structural, testimoniale abracadabrant de realisime, o voce narativa senzationala, smulsa din alta epoca, text si metatext echilibrate la cantar, fotograme inteligent masluite, decupaje-inalbitor de materie cenusie, ce sa mai, un festin, o butada geniala, un experiment cu rezultate peste asteptari, un Woody de zile marete. Apropo de texte iata cateva mostre savuroase:

My brother beat me. My sister beat my brother. My father beat my sister and my brother
and me. My mother beat my father and my sister and me and my brother. The neighbors
beat our family. The people down the block beat the neighbors and our family.

I have this masturbation class.
If I’m not there,they start without me.

To the gentleman whose appendix I took out…
I don’t know what to say.
If it’s any consolation…
I may still have it somewhere around the house.

I’m 12 years old. I run into a Synagogue. I ask the Rabbi the meaning of life. He tells me
the meaning of life… But, he tells it to me in Hebrew. I don’t understand Hebrew. Then he
wants to charge me six hundred dollars for Hebrew lessons.

That Zelig could be responsible for the behavior of each of the personalities he assumed
means dozens of lawsuits. He is sued for bigamy, adultery, automobile accidents,
plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing
unnecessary dental extractions.

Tweet

Fanny and Alexander

Numărul de iluzionism van santian ia sfârşit lăsând în urmă o dâră melcioasă, după cortină se iveşte alchimistul Bergman împingându-i spre mijlocul scenei pe timizii şi bucălaţii Alexander şi Fanny, mânuindu-le demiurgic sforile în ritmul unui balet...mecanic. Moartea la Bergman este de-a dreptul seismică, convingerea cu care gerul dincolo-ului intră prin fisurile colibei aici-ului, vânturând focul certitudinii, e de-a dreptul uimitoare, sfidează datul, pânza subţire a realităţii e purtată de la o sânziană la alta în miezul unei nopţi valpurgice. Dacă fragii sălbatici au miros dulceag de moarte proustiană, resemnată, aici, călătoria dantească aduce mai mult cu strigătele şi şoaptele, deşi se detaşează de acestea printr-o abordare mult mai basmatică şi mai ocultă: Fanny (pusă în umbră, cu scopul de a-l reliefa pe frate-su, probabil) şi Alexander par proiecţii ale lui Hansel şi Gretel ajungând fără voia lor în casa lui...barbă albastră.

parcă să zic că l-am regăsit pe Alexander prin Narnia, atavic bineînţeles :P

Personajele, figurile au atîta forţă de expresie, răspândită atât de omogen încât ai senzaţia că au fost subiecţii unei hipnoze colective. Aglomerări de elemente obiectuale înşiruite după o logică teatrală, culori intense, trecerea de la o cameră exacerbat de roşie la alta orbitor de albă în ton cu alternaţa şi gradualitatea dramatică a poveştilor (acum m-am dumirit de unde şi-a luat Greenaway culorile :D), o seară de crăciun extraordinar de vie, de aşa e domne o seară de crăciun, incredibila scenă a morţii tatălui, superba scenă a dialogului cu divinitatea aka darul de mediator cu iz de incantaţie al teatrului, andoginul înger ismael, păpuşile mecanice, pecetea crimei cabalice, toate înşirate pe falia dintre noi, muritorii, obscurii şi imaginarul horusian al lui bergman, plecăciune :)

a doua e bineteles din greenaway :P

Tweet

Gerry

Iluzionistul Gus van sant urcă pe scenă, scoate din buzunar doi hominizi, îi aruncă pe o machetă ce aduce a bărăgan-mordor, fără a le lăsa la îndemână vreo ploscă cu apă, vreo merindă uscată sau vreo busolă, doar o hartă a decopertării sinelui şi a celuilalt în sens biblic, levinasian sau poate doar brucknerian, hartă mărginită de linia orizontului.

Cum s-a obişnuit şi ne-a obişnut deja, gus se concentrează în poziţie lotus pe câte o scenă-mantră pe care şi-o repetă în gând şi în imagini, iar şi iar, până ce o secătuieşte de sens, adecă de ăla dat, căzut sub securea convenţiei, pentru a ajunge la ăla a priori. Bă şi îi iese pocinogul yoghinic, te cutremuri din mai multe unghiuri, sunt unele scene să le zic mişcate, care, în pendularea lor repetitivă, în crescendo, mi-au dat  senzaţia că se clatină laptopul cu totul şi m-am simţit ca-n requiem for a dream fibrilând într-un colţ cu ochii ţintă la frigiderul spasmodic ;)). Ce să mai, eşti subiectul unui experiment, un algernon năuc apucând-o pe potetici simulacre, laolaltă cu personajul/personajele, fabulosul casey affleck şi băţosul matt damon. 

Ăştia doi sunt un Cain şi Abel într-un limb pe alocuri extrem de pictural, când şi când ai senzaţia că se plimbă printr-un tablou-reverie ieşit din pensula lui Kurosawa, sunt doi hobiţi fără ţel însă, cubărind fiecare un smeagol intern, doi adami încercînd să deprindă limbajul lumii, două maimuţe kubrickiene în faţa unei stânci-sfinx. Sunt la fel de bine unul singur, un ego şerpesc într-un eden sahelic  în faza de năpârlire. Scuturător din temelii, trucul van santian respectă shogunic reţeta paşilor mărunţi, liniştiţi, până la zbangu-l de după colţ şi n-ai decât să aplauzi scamatoria, chiar dacă eşti deja în cuşcă...ce-ar mai fi? pff, o groază, dar mai bine îl vedeţi, transă garantată ajutată şi de o muzică din curentul muzical lyncian deja consacrat via hariclea odiseea...spaţială nu alta :D

Tweet

The good shepherd

Cum a eclozat oul CIA, cosmic să-i zic (căci mumă-sa e de sorginte ocultă)? Păi s-a cam desprins din clicile /cloacele de colegiu, pe juma cerc de poeţi subterani, minţi sclipitoare, larve de bogătani, pe juma fluturi închinători lui baphomet, exagerez, nu merge cu explicitoza până-ntr-acolo, dar ritualurile iniţiatice, licăriri ale cubului kubrick, aruncă cumva firimituri spre genul ăsta de grupări. Când vrăjitoarea de la casa albă îţi delegă ţie gnomului de rînd o tolbă de de putere ce faci, profiţi până la absurd, te dezumanizezi, te pietrifici, neglijezi familie, prieteni, te legi omblical la firul roşu, acţionezi pavlovian la fiecare licărire de buton şi te crezi stăpânul lumii, dar sâc nu eşti, că d'aia s-a inventat politeismul. De niro se pricepe domne la regie, dar negljează machiajul :P nu poţi să te întinzi cu o naraţiune pe o durată de mai bine de două decenii şi angelina să fie la fel de...angelina, ca şi restul personajelor. 

Matt Demon are o mască atât de impasibilă, ţese în interiorul său o plasă de sentimente contorsionate şi deşi este zgârcit în a şi le scoate dintre cili şi a le întinde între două ramuri, există totuşi un moment de canapenism freudian cu miros de lumânări şi de adunare ezoterică în care ne oferă o mostră de inner dezgolit. Tot de o dezgolire are parte şi o fotografie, a cărei decriptare ţine de un raţionalism şi de un nas pentru detaliu cum n-am mai întâlnit de la semiotica soţilor arnolfini încoace ;)).

Relaţia dintre matt şi fiu-său e construită minuţios, nu e aia tipică, tata e plecat la dracu în praznic, nuş nici cum arată şi să vezi ce nu-l bag în seamă când se întoarce, să vezi ce zile amare îi fac, dupa care când îi vine sorocul îi cad la picioare şi să vezi atunci căinţă şi catarsis, nu, copilul are nevoie de tată şi viţă versa, deşi apropierea ţine de un stoicism marca tolstoi-scena duşului uberrealistosensibiloasă. Angelinei îi vin mânuşă  de tafta rolurile astea vintage nuş de ce face pe eroina impenetrabilă ;)) că bani, faimă şi copii înfiaţi slavă domnului are. Dacă tot mă aflu la capitolul casting mai apar Joe Pesci, acelaşi fellow :P, William Hurt si nou intratul în pantheon şi foarte interesantul Lee Pace (pe care îl puteţi vedea mai sub lupă în cazna suprarealistă The fall). Mi-a plăcut următoarea dovadă de americanocentrism sec şi eminamente teritorial plus acordul muzical pe final: he's got the whole world in his hands...problema e ce faci cu ea :D.

-We Italians,

we got our families

and we got the Church.

The Irish,

they have their homeland.

The Jews, their tradition.

Even the niggers,

they got their music.

What about you people,

Mr. Carlson? What do you have?

 -The United States of America.

The rest of you

are just visiting.

Tweet

Metropia

Am tot auzit de anime-ul ăsta şi mi-am zis buey asta da chestie mişto, sumbră, distopică, orwelliană, o minunată lume nouă...tocmai ce l-am văzut şi parcă să zic că nu a atins zenith-ul obscurului la care mă aşteptam, însă abordarea e destul de originală, la fel şi grafica. 

Cum ar fi dacă ai lua metroul de la Unirii şi ai ajunge în câteva ore la...Paris. În cazul de faţă această călătorie e cât se poate de naturală, o reţea subterană leagă marile metropole ale europei, transformând continentul într-un melting pot pe şine. Mai coborâm un cerc hadesian şi dăm peste o pleură, o matrice, o grupare politică mai precis, posesoarea unui sistem manipulativ pe bază de...şampon :D ce ajunge cumva sub calota craniană devenind un veritabil cititor de gânduri şi joystick de vieţi cu ajutorul unui mega call center unde fiecare operator ghidează câte un subiect. 

Democraţia schimbului (de multe naturi) blagoslovită de marea mamă UE ajunge prin filtrul acestei abordări futuriste la antipodul idealului său. Cotidianismul acromat ne este desfăşurat precum un palimsest, iar grota ce îi stă drept carapace înşiruie caleidoscopic pe pereţii ei umbre a ceea ce trebe crezut, unul mai cu moţ rupe lanţul şi încearcă să schimbe sistemul. Reuşeşte? Coborâţi în subtern şi aflaţi :P

Tweet

Centurion

Emfaza termopilică cu care sunt rostite cuvinte precum "war" si altele din aceeaşi familie belicos-gâlgâitoare frizeză constipaţia cronică, iar dacă tot sunt prinsă în plasa lipiciosă a textualităţii zic să mai zăbovesc o leacă: picţii, the bad guys, animalicii, încotoşmănaţii în blănuri îşi vorbesc propria limbă scârţâitoare, ăilalţi, romanii, blindaţii, zăluiţii vorbesc..engleza, nah, nu e toată lumea mel gibson. O mână de oameni se mobilizează să-şi elibereze căpetenia şi în ciuda faptului că au background de vaşnici mânuitori de tăişuri, nu-s în stare să dezlege ăluia un amărât de lanţ, fiecare muribund simte nevoia piosă de a rosti câte o frăzuţă bâguitore de lasa-mă taică acilea să mă fac una cu ţărâna si vezi-şi de soarta-ţi măreaţă.

Câteva cadre lungi: o poieniţă plină ochi cu frunze moarte filmată mai mult de 5 secunde îţi şopteşte că la poala ei se ascund neşte camuflaţi, un cadru stagnant cu unu care urineaza pe zidul cetăţii îţi susură cum că pericolul e pe aproape gata să..străpungă :)) Pe lângă penibilisme şi previzibilisme sunt şi câteva chestii mai de zeus ajută. Nu pot să nu observ o cotitură paradigmatică, dacă acu 10 ani bătăliile (cinematorgrafice desigur) între romani şi nici că mai contează cine se purtau baletic, preludic, războincii făcând un fel schimb de experinţă, ia uite bă mişcare, pe asta o ştii, ia uite ce sabie lustruită mi-am tras, ca mai apoi ea să îşi facă drum către brave heart-ul duşmanului căci acolo îşi află sălaşul intelighenţia şi suflarea şi eventual învingătorul să arunce o ocheadă vinovată către stârv, în cazul de faţă însă ţinta principală este ceea ce porneşte de la gât în sus, centrul de interes se mută descartian şi râuri de purpură ţăşnesc, reci.

Acestă gheizare îl scoate cu un picior din anonimat plus creditul dat amazoanei Olga Kurylenko, care deşi arborează o expresie standard, muşcătoare, o avantajează şi n-o penibilizează. Şi ar mai fi peisagistica, dar asta nu se pune, meritul e doar al mamei natură care îşi ridică faldurile şi ne lasă să o pipăim, plus close-up cu gâza storcită, mă gândeam că vezi doamne o fi vreuna veninoasă şi îi umple pe ăştia de molimă, dar nu nene e complet detaşată sau poate se vrea accentuarea furiei către toate palierele darwiniste. Sunt şi ceva misoginisme, 3 cadre cu urinari, rasisme, negrul şi sirianul mor printre primii, mor mai toţi, rămâne evident ză hero care constată că în propria grădină de zarzavat a crescut le fleur du mal. Ar cam trebui să mă opresc, îmi cam întrec măsura procoustiană şi nici nu e un centurion pentru care să merite efortul sau poate doar pentru vocea sa narativă :).

Tweet

Soul Kitchen

Muzica buna si mancare gustoasa iti ofera altruist acest film-jogging, pe langa care alergi lejer, te bucuri ca tii pasul, transpiri productiv, motivat fiind de sunetul unei muzici eterogene, mai faci un popas, mai infuleci ceva fistichiu sau doar o megaportie de cartofi prajiti.

Nu prea are cum sa nu-ti placa acesta parada de bunatati, de scene rupte din viata (munteaneşti cu ceva fromage on top :P) selectate cu migala si cu delicatea unui bucatar care isi alege zarzavatul, prioritare fiind cele comice la care se adauga “un flavour” de tragism al carui gust nu tine prea mult. Ne dau lacrimile o leaca decojind ceapa pleurala a personajelor, dar gustul amar se disipa imediat caci asteapta la rand feluri vesele, deserturi afrodisiace si iar muzica.

Printre atatea bucatarisme ar cam fi cazul sa va fac cunostinta cu tanarul protagonist (in cazul in care nu ia-ti calcat inca maghernita pe care o numeste falos restaurant), un personaj inflacarat care si-ar urma iubita pana in China, iar ea nici macar pana la buticul din colt, un personaj bonom, oferind clientilor atentie prietenoasa, nu prefacuta, iar fratelui sprijinul pe care poate ca nu il merita. Totodata insa, el nu e un personaj bland – rabufneste, urla, spumega, fura, merge la inchisoare, se indragosteste, viseaza, i se pun bete in roate si pana la urma izbuteste sa faca dintr-un spatiu cu aer de depozit un reustaurant cu staif.

Amuzant foc, alert, un film-gustarica pe care il poti savura intr-o zi ploioasa. Ca tot se cam anunta din astea…:)

Tweet

Goya's Ghosts

Cum weekendu' trecut m-am retras la ţară, în consecinţă la o distanţă considerabilă de spaţiul internautic, n-am avut de ales şi am butonat leneşă telecomada nesperând să dau peste ceva demn de luat în seamă, însă spre surprinderea mea am dat peste goya şi ale sale fantasme, pe tvr1. Spre deosebire de alte filme care au în centrul lor artistul şi muzele sale, de data asta abordarea relaţiei pictor-subiect are parte de o viziune care parcă implică distanţare şi mediere. Muzele, Natalie Portman şi Javier Bardem, decupaţi din tablouri diferite, mai ales societale, se întalnesc sub pensula luii Stellan Skarsgård (nenea cu faţa plină de chestii scârboase din piraţii caraibieni) şi a lui Milos Forman.Natalie ajunge la închisoare ca urmare a unor acuzaţii absurde, nefondate, menite să reflecte judecata întunecată a Inchiziţiei, iar un preot face o pasiune pentru ea, încearcă să o scoată de acolo, dar se loveşte de intoleranţa autorităţilor superioare, în ciuda preţului ridicat pe care familia fetei este gata să îl plătească. În timp ce natalie rămâne închisă timp de 15 ani (imaginile din carcere aduc cumva mai mult a murillo sau caravaggio decat a goya) bardem devine revoluţionar, francezii se fac că eliberează spania, după care istoria mai fentează încă o dată libertatea şi drepturile omului. Chiar dacă trece facil prin iureşul acestor încrâncenări istorice şi chiar dacă scenariul e uşor fatalist şi pe alocuri neconvingător, natalie e genială şi dă viaţă unei serii de atavisme în cadrul aceleaşi poveşti, bardem e cam băţos, aşa cum trebe pentru o faţă sobornicesc-perfidă, iar scena în care tatăl fetei îl torturează e splendidă şi foarte tensionată (vezi mai jos). Picturală, biblică şi mai puţin goyască şi mai mult în stilul caravaggio este scena din final, bardem cu capul în jos aduce cumva cu a sf petru.

natalie desnuda

natalie fea

ps: daca apar iar pozele de nespe ori, ca mie nu imi apar, acum, server-ul maica-sii, nu va speriati, nu-s dilie, le modific maine, adica azi :D cand le-oi vedea

Tweet

Valerie and her week of wonders

Acum ceva vreme am dat peste un blog mare colecţionar de curiozităţi cinepsihedelice şi din când în când mă adap la fantâna sa clarobscură. Pe ghizdul ei am întâlnit-o pe Valerie, o alice jodorowskian-nabokoviană, o ninfetă deci, aflată în pragul unei iniţieri multiple: sexuală, menstruală, hadesiană, magdalenică, adolescentin-feminist-masonică, cu influenţe oedipiene, hypatiene, faustiene, shakespeariene şi o leacă de brush a la monet, e atât de complicată ţesătura păienjenişului ezoteric încât te coconizează, te imobilizează şi asişti apoape mut la spectacolul sacrificial, cinemaul devine rit, metasimbol, glob de cristal indescifrabil, muzică a sferelor, cifru criptic în mâinile neiniţiaţilor, dans al sânzinienelor mânuitoare de mosoare în uzina de vise eliadească.

Valerie, avatară de-a lui alice, e o fiinţă-potir trecută din mână în mână, fiecare se împărtăşeşte în taină din frumuseţea sa bardotească, din tinereţea şi prospeţimea sa, esenţa-i tare te ameţeşte, iar ceea ce îţi este dat să urmăreşti e o horă edenică, un vis de vară, un rozariu de figuri grimmice care refuză să tragă tuşul între lumea de aici şi aia de dincolo.

Filmul ar putea fi la fel de bine unul de prezentare pentru cine vrea să intre în vreo societate cu intenţii ascunse, păstrătoare de chei ce deschid corola de minuni a lumii: mai toate personajele sunt însoţite permanent de câte un animăluţ, un mănunchi de busuioc, un evantai, simboluri ale evolutiei anatomico-spirituale, paletare a egolui recognoscibilă în Vrăjitorul din oz par example, Dorothy e înoţită în călătoria sa iniţiatică de elementele sale înglobatoare de la stânga la dreapta animalicul, vegetalul şi mineralul

Urmează două demontraţii de prosternare magdalenică, prima narată de un preot, a doua predicată de un cvasipreot. Nu e de povestit, transa e greu de procustiat în cuvinte aşa că intraţi, uşa e deschisă :D

-There we saved a young black girl.

She was very beautiful.

- What happened to her, reverend?

 -We took her to our tent and

tried to convert her to our faith.

She showed a great talent.

-And did she become really a nun?

-Unfortunately no.

- We lost her in a certain french port.

- Martha, where is wine?

-One day I will tell you what happened to her.

She fell into bad indecency and

committed a sin against 6th commandment.

I came between you, maidens,

to give you the knowledge and God's vow.

Oh maiden, do you know what you are?

You are an alabaster handshake.

You are an uncut pomegranate.

You are the boat of a leaf and an opening rosebud.

Rough hand touching your breast would

leave an indelible fingerprint.

But I'm with you, my maiden.

In guardian angel's place I bow to you.

And I bless with this wine, your mouth, your breast, your lap.

Amen.

Tweet

From dusk till dawn

Aş vrea să mulţumesc tagmei de nebuni care mi-a recomadat acest film şi mamei pentru că habar n-are la ce mă uit. Într-adevăr cu mult diferit de băşcăliosul machete, mai concentrat, mai gândit, mai legat, mai bagă-mă în seamă că sunt mişto, pe când machete se făleşte zicând sunt mişto, n-ai cum să mă ocoleşti, te bat la cap hoardele de colegi, prieteni, bunici de la ţară să mă vezi. Deci ceva mai pios şi în definitiv cu mult mai matur, trădând astfel bunul mers al cronologiei, filmul ăsta fiind de prin 96. Tarantino şi clooney, pe vremea când erau mai tinerei, s-au gândit ei să facă un duo de băieţi răi, unul mai diliu ca altul, rolul dezaxatului cu diplomă revenind evident lui tarantino, poate că dacă i-ar permite societatea tarantino cel din sfera realului ar  împrumuta un brici, o sabie, o săgeată din tolba imorală şi năclăioasă a personajelor sale. Filmul este un fel de  fille coupee en deux, plastic vorbind, părţi ce pot fi autopsiate separat, două bucăţi a două stârvuri diferite şi  precum  Isis porneşti în căutarea resturilor, încerci să înţelegi ce naiba le uneşte. Această împărţeală pare a se identifica  cu dualismul  reverie şi aşa zisa realitate numa' că la rodriguez nu ştii niciodată care e una şi care cealaltă. Scenele groteşti din bar par să fi influenţat 3 ani mai târziu Dogma unde  surpriză apare din nou Salma Hayek făcând tot striptesse :D. Urmează o frescă, vitraliu, desen naiv: 

Tweet

The last airbender

Weekendu-ul ăsta m-am lăsat coruptă de dorinţa sorămii de vedea ultima găselniţă fantastico-lamentabilo-translucido-redundantă a lui Night Shyamalan, mă bucur că şi ea a înteles lucrul ăsta sin şi post vizionare :D .Povestea e mai mult decât tipică, nişte adolescenţi atemporali, manipulatori ai apei, focului, pământului şi aerului (elemente care ar fi putut avea parte de o abordare mai alchimică, mai rozacruceană :P zic şi eu) pornesc într-o călătorie care se vrea a fi iniţiatică, salvatoare de regate şi destine măreţe în purul stil al basmului de celuloid, un fel de harry potter meets dragon ball meets testoasele ninja. Începutul mi-a adus aminte o leacă de Narnia, iar continuarea de Percy Jackson wich is not good :D. Personajele suferă de penibilism acut, mai au nenorocul ca pe langă crisparea chipului să mai fie nevoiţi să rostească replici de o evidenţă exacerbatoare, indianul din slumdog e mai mult decât dezamagitor, mai apare un tip din twilight, vă puteţi imagina restul. 

Efectele speciale nu-s aşa rele luând în considerare trecutul regizorului care are un talent deosebit în a da chix la capitolul ăsta, dar omu' a fost perseverent şi pân' la urmă a scos-o la liman, atingând zenitul propriului sistem de valori. Din aceeaşi constelaţie face parte un animăluţ fluffy ce m-a dus cu gandul la minunatul Where the wild things are, în rest e cât se poate de plictisitor, de fosilic cu pretenţii revigorante.

Tweet

The killer inside Vian

Cu cât avansez în mâzga suprarealistă din care vian îşi modelează dimorfismele îmi dau seama că devine din ce în ce mai minimalist fiind în egală măsură la fel de criptic. Voi scuipa pe mormintele voastre, titlul înglobator şi comercial în egală măsură e adesea pus în aceeaşi celulă cu portocala mecanică, cam dur verdict, date fiind rafturi întregi de porn art şi pagini de violenţă maladivă, dar la vremea ei probabil că produs seisme în dogma literară. Căticica se naşte blitzkriegic în urma unui pariu cu editorul. Eroul e un mulatru vindicativ spre patologic, mostră:

La sfârşit, am început să o lovesc în bărbie, la început doar cu pumnul drept, am simţit cum i se sfărâmă dinţii şi am continuat, vroiam să înceteze ţipetele. Am lovit-o şi mai tare , apoi i-am luat fusta şi i-am pus-o pe gură şi m-am aşezat pe capul ei.  Se zbătea ca un vierme. 

Parcă să zic că am văzut asta in The killer inside me când casey o schingiuieşte pe hudson după care îi trage fusta pe faţă. Sunt curioasă, voi ce paragrafe literare ati regasit in ce filme, sau invers. fără ca filmul să aibă legătură cu cartea.

Tweet

Ondine-o sirenă româncă în Irlanda

Dă click pe play înainte sa citeşti :P

Lisa Hannigan-I don't know

Principalul motiv pentru care scriu despre acest film este faptul că în el se vorbeşte niţică română, nu din aia cu accent americano, ingliş sau irish în cazul de faţă, ondina asta, sirenă fără coadă, selkie, e româncă nene (doar personagistic), eh, de fapt e o fugitivă, pe jumate nu peştoaică ci narcotizată, cu picioare lungi şi faţă crispată prinsă în plasă, la propriu, de un Colin Farrell pletos şi ţărănos. Ar cam vrea să te fraierească printr-un lung şir de argumente că ar fi un basm, dar nah ne prindem şi noi că asta mică e o emigrantă...dintr-o cu totul altă poevste. Alte motive: dacă sirenele ar exista ar cânta sigur ros, câteva cadre cu alură de wallpaper (ondină spălând o zdreanţă, bărbat lângă far, colin în copac), o replică drăguţă : who is snow white? it doesn't matter she did not swim (asta da paradigmă), replică rostită de o copiliţă din categoria genii pubere schimonosindu-şi chipul  elucubrând vorbe de duh deloc în tandem cu vârsta aka fiica cuiva de pe platou :D Mă aşteptăm la ceva mai rău...penibilisme neglijabile, dar nu mă pot abţine, la un moment dat colin o întreabă pe româncuţa acvatică: are you dry (referindu-se la sensul de bază) după care fac sex :D.

Tweet

Eastern Promises

Cum a profeţit şi marian, am rămas cu gura căscată asistând la acest măcel realist...nu înţeleg de ce naiba nu sunt promovate filmele astea tăioase, eh, lumea ar da înapoi (nişte canini vampirici strass-uti sunt mai gentle of course) şi al aluneca în băltoaca de sânge care iese greu la spălatul...memoriei :D. Debutul e sweeney tood-ic (barber shop, gâtlej tăiat, lipsesc totuşi chiftelele :D),  dacă filmul ar fi fost alb negru şi cu ceva unghiuri perspectivale mai eludate ar fi arătat fix ca un clasic controversat la vremea lui plus ca la mijloc se află si o figura atavică a lui grace kelly, incredibila naomi watts pe numele său. 

Dar temelia, viggo mortensen, pur şi simplu m-a înlemnit, e un munte de talent (temelia e un munte :P, vă imaginaţi restul), habar n-aveam că vorbeşte aşa bine rusă, reuşeşte atât de impecabil să întruchipeze o cârtiţă infiltrată în lumea mafiei ruseşti adăpostită la căldurică într-o londră cuminte şi crispată (cum altfel) făcându-şi de cap cu nimfete. O astfel de puberă nabokoviană porneşte motorul, intriga, conflictul, care merg ascendent, coborând apoi abrupt, terminându-se cu câteva fire răzleţe, cam ca un pulover de bună calitate uşor ros de molii. Dar zău dacă  mai contează, viggo merită un templu, un tatuaj măcar, modalitatea în care joacă se confundă cu dedublarea personajului, e o matrioşkă în carne vie, adecă te păcăleşte domne şi rămâi trăznit. Un alt personaj remarcabil e bad guy-ul, ăla veritabil, un fel de reîncarnare a lui marlon brando cu o privire parcă venită din altă lume, hiptnotizator de-a dreptul. 

 grace and naomi :)

Mi-a plăcut schimbul ăsta de replici între trei personaje şi modul cum un rasism îl îmbracă pe altu. 

A: I don't live

with Oliver anymore,

Uncle Stepan.

I'm living back here

for a bit.

B: For as long as you want.

C: I knew he would

run away from you.

A: He didn't run away.

Christ, you make me sound

like a burning building.

   

C: Black men always run away.

B: Oh, Stepan!

C: I'm not allowed to be honest?

B: He was a doctor, Stepan.

A: What has that got

to do with anything?

C: It is not natural

to mix race and race.

That's why your baby

died inside you.

B: Oh, shut up, Stepan!

Anna, please...

You're just how he was,

stupid, bloody,

drunken Russians.

Tweet

Sympathy for...Mr. Machete

În timp ce sua încearcă să îşi păzească dosul de forţele nebănuite ale orientului aplecându-se după săpunul cu care speră să spele sărăcia mondială iată că cineva se bălăceşte nepăsător în nostalgia vremurilor când mexicanii erau pericolul imediat, nu că acum n-ar fi fugăriţi de-a lungul graniţelor, dar el problemita nu mai prezintă inters media şi probabil nici politic. 

Cineva-ul asta este Rodriguez (la al cărui Grindhouse n-am avut dispoziţia şi răbdarea să mă uit) care îl păpuşăreşte dumnezeieşte, dintr-o bucată de noroi şi sangre caliente pe Machete-floare de mucegai, care la ai săi 66 de ani (cât doi cristoşi răstigniţi aşezaţi vitruvian-aberez) se dovedeşte a fi un mare mânuitor de săbii, cuţite, maşini de tuns iarba, bisturie, ciocane şi evident big guns, bun de agăţat într-un cui (ruginit :P) imediat lângă Ichi şi spate în spate cu uma lui tarantino [Machete ia mâna!, potatoe face (no ofense) Machete gets all the chicks though: Alba, Rodriguez, Lohan]. 

Filmul ăsta e cea mai bună băşcălie din ultima vreme, măiestrită astfel încât să stai detaşat, în băncuţa ta şi să priveşti rânjind (sadicule-sadico), nu te ataşezi în mod special de nici un personaj ,aşa şi trebe( nuş dacă se aplică şi la bărbaţi :P)  Steven Segal e pentru mine un fel de...rabie, cu cămăşile lui de insipraţie asiatică acoperindu-i rânza şi puroiul vocaţiei, însă pot spune că sunt în convalencenţă după ce tocmai l-am văzut sepukuindu-se (măcar să fie în tandem cu cămaşa de bazar). Replicile (bestiale) sunt moţul de frişcă peste halcile sângerii de stereotipuri  desterotipizate, însăilate inteligent. Un alt review mişto aici (asta presupune că şi al meu ar fi :))...moment narcistic)

PS: e o scenă cu un intestin pe care am vazut-o şi în Dead Snow numa că aici are un farmec aparte pentru că e precedată de o lecţie de...anatomie :D

Tweet

All the king's men

Am tot auzit de filmul asta si am tot amanat glorioasa-i vizionare, dar lungul sir de nume premiate si grele prelingandu-se pe afis (plus parerea asta) ca Sean Penn, Jude Law, Anthony Hopkins, Kate Winslet si Mark Ruffalo s-au scrus pana la urma in laptop-ul meu si sub ochii mei. Cu asa o distributie filmul nu poate decat sa promita foarte multe: dezvaluirea desu-urilor politice, a modalitatii in care sunt manipulate masele de alegatori, disecarea structurii discursului, dezvaluirea intrigilor de culise, a mecanicii santajului. Insa maniera in care toate acestea sunt expuse nu par a beneficia de complexitatea unui scenariu bine pus la punct sau de fluiditatea realista a replicilor (care par mult prea spiritual-predicative pe alocuri) ci mai degraba (cum era de asteptat) de un joc actoricesc foarte bun. 

Sean Penn reuseste sa reproduca incredibil accentul de Louisiana, dand viata unor discursuri vivide cum n-am prea vazut de la i have a dream-ul  lui Martin Luther King incoace, insa elementul nonverbal (miscarea spasmodica a mainilor) a fost cam prea accentuat, cateva cadre avandu-l in prim plan pe Jude Law uimesc prin profunzimea unei priviri aflata chiar acolo si care reuseste sa transmita mai mult decat cumulul replicilor intentionale si fortate, cat despre Kate Winslet, aparitia sa, desi secventiala, aduce o dara de frumusete clasica, radianta ce da un plus de qualque chose filmului. Finalul se vrea a fi mult prea moralisto-tragic, insa efortul vizionarii este tributar in primul rand concatenarii unor actori complecsi, iar daca scenariul nu pare sa iti ofere mai mult decat painea si circul cu care esti obisnuit, macar te simti partial usurat cand primesti confirmarea faptului ca mecanismul mazgos al hidrei puterii politice este unul si acelasi peste tot, trist este faptul ca la ei se intampla atunci, in 50, pe cand la noi continua sa se intample si acum. Nu ne ramane decat sa asteptam filmul care sa propuna la modul realist...schimbarea :D.

Tweet

De basm

Că tot se aruncă în stânga şi-n drepta sudălmi, vorbe de duh sau doar păreri imparţiale despre meetingul profesoral, despre tirania băsesciană, despre eşecele bocciene şi pentru că am râs copios citind o temă la română de-a sorămii (clasa a10-a, are şi ea blog, click aci, nah imi mai face de mâncare când şi când, tre să îi fac reclamă:P ) am decis să fac o mică pauză (publicitară) şi vă prezint basmul sorămii (cică trebuia să respecte vreo 31 de reguli şi laitmotive, wow câtă originalitate :))). Basmul are şi un titlu (patetic, cum altfel): Dragostea învinge, sormea fiind inspirată, probabil,de reply-ul lui Maitreyi cu care a luat recent contact. Enjoy.

A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti,o fată frumoasa cum nici stelele nu mai văzuseră. Ea era fata Impăratului Păr Drept. Era curtată de toti prinţii însă ea nu se lasa impresionată de ei..era destul de băieţoasă şi toată ziua şi-o petrecea in codru alături de nevăstuica sa, de aceea lumea o numea fata Codrilor.

Impăratul Păr Drept intenţiona să-şi mărite fata, singurul lui copil, insă ea era greu de mulţumit, asa că pentru un timp Impărat Păr Drept a lăsat această problemă să se rezolve de la sine..asta fiindcă duşmanul lui de moarte Impăratul Păr Creţ intenţiona să-i invadeze impăratia si să pună stăpânire pe ea. 

Însa Impăratul Păr Drept nu se temea de el ci de fiul său foarte curajos si la fel de chipeş care nu pierduse nici o luptă până acum.Când veni ziua confruntării..mare agitaţie la curtea Impăratului Păr Drept. Soldaţii se pregăteau cu inima strânsă de plecare. Fata Codrilor era foarte agitată in camera ei, uitându-se pe geam ii spuse nevăstuicii:

-Oh vai! Ce să fac ?! Imi doresc asa mult să merg şi eu la luptă. Numai să-i văd faţa fiului de Impărat însângerată. Şi deodată îi veni o idee. Îşi trimise nevăstuica să-i aducă armura si armele. Nevăstuica i le aduse îndată cele de trebuinţă. Fata Codrilor îşi puse imediat armura, îşi băgase sabia in teacă şi printr-un fluierat ca de privighetoare işi transformă nevăstuica intr-un cal frumos, negru înstelat in frunte si puternic.

Cum ostaşii deja plecaseră, fata de impărat încălecă si Vruuum! Calul o luă în zbor cu viteza gândului.

Când se pierduse in mulţimea de ostaşi deja se apropia momentul luptei cu Impăratul Păr Creţ. In câteva clipe cornurile au inceput să sune şi lupta incepu. Fata Codrilor sfârteca pe oricine-i era duşman, neînfricată ..până când într-o clipă de neatenţie fiul Impăratului Păr Creţ a dat-o jos de pe cal si când să-i taie capul văzu un fir de păr lung auriu ieşind din casca armurii. El rămase inmărmurit, i-a dat casca jos iar atunci inevitabilul s-a produs. Fiul Impăratului Păr Creţ se indrăgosti de fata cu păr bălai si deodată strigă : „-STOP!Lupta asta nu are nici un sens” Calul se transformă iar in nevăstuică, se apropie de fată iar ea se trezi din pricina strigătelor fiului de impărat si indată si dânsa se indrăgosti de el si de privirea lui verde. Bătalia se opri, ambele impărăţii s-au pus cot la cot si au petrecut la nunta celor doi 7 nopţi si 7 zile iar ei ?! trăiră frumoşi si indrăgostiţi până la adânci bătrâneţi. 

un melanj deci între Ioana d'Arc, Rapunzel, Kill Bill, Monthy Phyton, reclamă proastă la şampon (cvasipleonasm), the golden compas, un serial care era pe tvr 2 cu un fel de hercule si doua nevastuici, manea de acum 5 ani...mai adăugaţi şi voi :))

Tweet