sâmbătă, 27 iulie 2013

Before Midnight (2013)

Când scriam despre La vida de los peces începeam prin a-l cita pe Cinesseur și a spune că trebuie să ai o certă experiență de viață pentru a putea îndrăzni să spui ceva despre un film ca acela. Cred că același intro se aplică și aici. Conform acestei zicale nu îndeplinesc chiar toate condițiile, dar îndrăznesc totuși să scriu. Nu am urmărit de la început această trilogie a iubirii, am tatonat-o și am amânat-o îndelung până când am reușit să o urmăresc pe repede înainte. Dacă Before Sunrise și Before Sunset sunt niște capsule indie cu conținut emoțional exprimat poate un pic stângaci, lucru ce rimează până la urmă cu imaturitatea personajelor tinere de pe atunci, atunci Before Midnight este inevitabil o capsulă a maturității cu coaja ceva mai ronțăită de dinții hămesiți ai timpului, dar a cărei esență iese mai lesne la suprafață cu un efect ceva mai intens. 

 Before Midnight mi s-a părut a fi cea mai emoționantă componentă a tripticului, asta și datorită faptului că personajele sunt cu mult mai bine închegate, iar experiența lor de viață acumulată în timp, invizibilă nouă, dar pe care o intuim numaidecât, le asigură această consistență. De asemenea dialogurile sunt cu mult mai bine puse la punct, mult mai legate și mai mature. În Before Sunrise, personajele lui Ethan Hawke și Julie Deply puteau migra cu ușurință de la un subiect la altul, iar ca să fac o analogie picturală, în Before Sunset poziția unuia față de celălalt era un fel de Angelus, o inclinare nostalgică și vinovată a capetelor, pentru ca abia ultimul moment al filmului să explodeze și să destindă această tensiune. 



În Before Midnight continuitatea dialogului e uimitoare, ajutată fiind și de un montaj frumos executat (unul dintre cele mai reușite montaje pe care le-am văzut), apoi prospețimea dialogului se răspândește și în jurul lor, îi vedem interacționând cu mai mulți oameni, e ca și cum cei doi și-ar exprima dorința de a duce mai departe o trăire. Dacă în cele două filme precedente Julie Deply îmi era mai pe plac, atât interpretarea cât și personajul, acum Ethan Hawke este cel care mi-a transmis mai multă veridicitate, personajul lui Julie Deply fiind încorsetat pe alocuri de manifestări feministe ușor exagerate care ies cumva din cupola filmului. 



Mă întreb cum ar fi arătat filmul în regia lui Woody Allen, dialogurile ar fi fost probabil cu mult mai studiate și mai intelectuale, mai pline de cuvânt și mai goale de trăire, însă regizorul Richard Linklater reușește să redea prin imagini și actori bine distribuiți bună parte din bittersweetness-ul propriei filosofii de viață (așa cum am văzut și în Waking Life) și ne prezintă ca pe o pildă traiectoria nu tocmai facilă, dar frumoasă, a unei relații. 



joi, 4 iulie 2013

De weekend: Byzantium, The Lone Ranger, Despicable Me 2



Byzantium

De-a lungul timpului (recent) doar două filme cu vampiri m-au făcut să privesc cu oarecare seriozitate subiectul, acelea fiind Let the right one in (2008) și Thirst (2009). Byzantium, regizat de același Neil Jordan care și-a pus amprenta (dentară) și asupra lui Interviu cu un vampir, ar avea șanse să intre pe lista scurtă a abordărilor ceva mai serioase și asta din pricina unui echilibru pe care filmul reușește să îl mențină între poveste și jocul actorilor. Granița cu penibilul e destul de primejdioasă însă filmul reușește să vegeteze pe marginea ei bolnăvicios și spasmodic (filmul semănând în acest sens cu unul dintre personaje). Saoirse Ronan și Gemma Arterton fac un cuplu antagonic și sexy de entități călătoare în timp. Spațiul este folosit destul de practic, traiectoria poveștii este una cuminte, însă mecanismele ce le determină pe aceste nemuritoare să meargă mai departe mă disturbă într-o oarecare măsură, e destul de masochist și misogin să surghiunești un personaj la o soartă infamă deși ar avea posibilitatea, prin puterile dobândite, să facă cu totul altceva. Dacă una dintre fete e blestemată să se prostitueze, cealaltă își conservă aura de mister și ingenuu, singura ei dorință aproape libidinală fiind aceea de a-și spune povestea, însă nici măcar modernitate timpului pe care nu-l trăiește nu-i acceptă povestea, catalogând-o ca fiind neverosimilă, refulată și...plină de talent literar.



The Lone Ranger

Regizorul Gore Verbinski îl pescuiește pe Johnny Depp din adâncurile putrede ale Piraților din Caraibe, îl scutură puțin pentru a-l trezi din beția ereditară și îi schimbă fundalul cu unul western. Filmul ar fi chiar un western veritabil, dacă i-ar lipsi cu desăvârșire umorul…acrobatic, spun asta deoarece cascadoriile suferă de boala unei coregrafii impecabile. Johnny este un amerindian simpatic, superstițios și dezechilibrat ce se însoțește cu un legiutor stoic în căutare de răzbunare...legală. Periplul lor este unul la fel de simpatic, pus într-un cadru natural, frumos surprins și redat. Dacă ați văzut Generalul lui Buster Keaton, neo-westernul The good, the bad and the weird și dacă ați răsfoit picturile lu Goya probabil că veți simți aceeași plăcere a vizionarii pe care am simțit-o și eu. Din seria de roluri weirdo alături de Helena Bonham Carter, acesta din urmă îl pune pe Johnny într-o lumină favorabilă și demonstrează că ciudățenia mai are încă multe fațete demne de exploatat. 




La final vă recomand animația Despicable me 2 pentru că e cu mult mai bună, mai amuzantă și mai inspirată decât prima.