luni, 30 iulie 2012

Kar Wai Wong: dragoste, alchimie, sinestezie


Filmele regizorului Kar Wai Wong sunt un soi de tributuri aduse unui sentiment pe cale de dispariție: dragostea sinestezică. Cinematografia, excluzând-o pe cea independentă și îndrăzneață care adună premii pe la festivaluri precum Sundance, se încumetă să redea îndrăgostirea, post-îndrăgostirea și eventual happy-ever-after-ul printr-o  narațiune precisă și prin intermediul unor personaje-basorelief. De la Gone with the wind la Titanic dragostea suferă de această concretețe, de acest decupaj patologic. Kar Wai Wong reușește să iasă din această schemă, contextul geografic și cultural permițându-i probabil această detașare și  să decupeze nu numai povestea și personajele, dar și culoarea, căldura, muzicalitatea, toropeala, lentoarea ce caracterizează această dragoste sinestezică.


Tot acest conglomerat de elemente asociate până la urmă fiecărui simț în parte funcționează  deoarece ceea ce le leagă de fapt este timpul sau mai bine zis suspendarea lui. În In the mood for love cei doi protagoniști merg slo motion printr-o ploaie călduță, coboară câteva trepte parcă în lăuntrul organic al unui orășel alocal, nu timpul le guvernează mișcările lente și cuvintele abia rostite, ci altceva, sentimentele. Sentimentul pare a fi la Kar Wai Wong formula timpului relativizat. În cadrul filmului ușor futurist 2046 viitorul nu are de fapt timp, el este poate un nivel oniric al sentimentului, în Chungking Express și My blueberry nights dragostea e iarăși blajină, răsfirată, toropită, tulburată.  Osmoza  completă dintre personaje și toropeala atmosferiei înconjurătoare are loc chiar în primele sale filme ca Days of being Wild unde personajele transpiră veridic, unde un ceas pare să bată aceeași oră mistică, același timp al sentimentelor.


Nuanțele de roșu, de verde, de galben, toată cromatica este una de-a dreaptul organică, filmele lui sunt organisme, ființe vii cu voință proprie și mișcări ce sfidează productivitatea speciilor anterioare. Aceste mișcări sunt acompaniate de o muzicalitate cromatică la rândul ei, în In the mood for love spre exemplu o ceașcă de cafea de un verde pal este dusă duios către o pereche de buze roșii, iar pe fundal se aud versurile: Aquellos ojosverdes (acei ochi verzi).



Astfel că simțurile comunică între ele mediate de bagheta dirijorului Kar Wai Wong, privitorul aproape că nu trebuie să facă niciun efort, el nu trebuie să decripteze gesturi sau reacții, stimulii i se oferă nemijlociți, filmele lui se deschid ca niste orificii în care orice privitor sensibil, chiar și cel neavizat își poate rosti cele mai mai mari secrete, de altfel Kar Wai Wong  își invită în câteva rânduri atât personajele, cât și privitorii să sape o gaură undeva într-un loc ferit și să-și rostească secretele  în ea. Kar Wai Wong este unul dintre puținii regizori alchimici, filmele sale sunt rămășite, artefacte ale unei sinestezii ce depășește rațiunea (în sensul dat de Blaise Pascal). Dacă vreodată se va uita trairea sinestezică prin dragoste atunci relicvele lui Kar wai Wong vor reprezenta mine de aur și îndrumar ritualic pentru revitalizarea unui sentiment pierdut, primordial.

Un articol scris pentru SemneBune

duminică, 29 iulie 2012

The Dark Knight Rises (2012)

Înglobând dihotomia bine-rău pe fondul anarhiei și având ca loc de desfășurare un oraș elitist și fetișist prezentat (Gotham city) The Dark Knight Rises poate foarte ușor trece drept alegorie politică. Atunci când de coada și trena lui mai atârnă și un nefericit eveniment terorist (cei 12 morți de la cinematograful din Denver)  filmul are neșansa de a purta în cârcă o serie de alte figuri de stil pe langă cea de alegorie politică, el devine (fără de voia sa) o metaforă, o hiperbolă și-un simbol pentru setul de ego-valori-americane. Din păcate Batman a avut neșansa să i se atribuie nefondate ponderi politice, din punctul meu de vedere. 


Ieșind din macro-planul socio-politic (de care eu una nu am nevoie pentru a analiza acest film) și focusându-mă strict pe structură, poveste, imagine, personaje, twisturi și spațiu pot spune că The dark knight rises este cel mai bine înglobat, mai serios și mai legat film din trilogia lui Nolan. Regizorul a reușit să ridice ștacheta termenului blockbuster, făcănd un film pentru public evident, dar menținând la cote ridicate respectul intrinsec al filmului, respectul de sine. Ca să dau un exemplu The avengers este tot un macro-film pentru public, dar este atât de vândut publicului încât nu se mai au în vedere elemente care să țină strict de organicul filmului, de relația lui cu sinele, cu structura sa. Desigur că personaje ca cel al lui Anne Hathaway (și nu mă refer neapărat la personaj cât la forma în care el este prezentat) reprezintă hrană pentru publicul vulturesc, personajul ei este unul coregrafic, erotizat, super-estetizat și alte exemple ar mai fi, însă ele au  avut parte de o dezvoltare de bun simț. 


Restul scenelor din categoria instrinsecă mai sus menționată ne arată cum Christopher Nolan a vrut și s-a străduit să ne ofere un final de trilogie profesionist realizat, maniacal la nivelul imaginii și derulat cât se poate de corect la nivel narativ. Deși are o lungime considerabilă (2h 40) secvențele sunt proporționale, discursul la fel de bine dozat, el ar fi putut cădea foarte ușor în prăpastia penibilului, dar a rămas pe o linie de plutire acceptabilă asta și datorită unei intrepretări foarte bune. Deși are un chip extrem de expresiv lui Tom Hardy nu reușim să îi vedem decât ochii și să îi auzim vocea căci restul feței îi este acoperit de o mască ce mă duce cu gândul la Hannibal, iar atitudinea sa la Bronson. Bane, personajul interpretat de Tom Hardy este realmente înspăimântător și rece, discursul lui denotă o perfidie veridică și patologică, ce-i drept moartea lui e cam bruscă, însă acest lucru se petrece rapid deoarece în scenă intră un twist poate chiar mai rece decât aura lui Bane. Anne este o reală surpriză, rolul din Batman i-a potențat considerabil talentul într-un mod surprinzător. Bale e destul de omogen cu prestațiile anterioare, personajul lui Michael Caine este ceva mai sensitiv, la fel ca și cel al lui Gary Oldman, iar Joseph Gordon Levitt interpretează un rol poate nu atât de ofertant, dar curat executat. 


Multe voci spun că spațiul de desfășurare al filmului ar fi cam circular și restrâns, dar dacă e să luăm în considerare interstițiile spectaculoase panoramice ale orașului aș zice că Nolan știe foarte bine ce are de făcut cu spațiul ce i-a fost dat și nu numai cu spațiul ci și cu figurația care e la rândul ei una numeroasă. De apreciat este și obsesia perpetuă a lui Nolan pentru handmade, tancurile, mașinăriile, gadgeturile toate sunt reale, CGI-ul acolo unde este folosit arată la fel de handmade și de realist, acest film este rezultatul unei munci considerabile până la urmă, Nolan este un regizor tradiționalist aș putea spune, pare să agreeze lucrurile făcute bine și într-un spațiu real. Battle-ul epic coboară în stradă, în plină lumină diurnă, Batman se confruntă corp la corp cu Bane, Batman este întâi de toate un om care a devenit supererou, ce-i drept a avut o putere la dispoziție: puterea financiară și tocmai de aceea este poate cel umanizat supererou din istoria comics-urilor. 

Finalul pare să sune la fel ca una dintre replicile filmului frica fără speranță nu își are rostul (redare aproximativă), astfel că finalul este ușor ambiguu și pare să coboare din coasta lui Inception. Nolan a reușit să găsească o metodă convenabilă și pașnică de a încheia trilogia, el știe să redea vizual efortul perfecționist al unei întregi echipe. Nolan seamănă un pic cu Batman, puterea financiară a filmului a reușit să creeze un erou credibil nu numai un succes de public. 


Top actori pe care i-ai lua acasa

Leapșă primită de la Cinemagazin

Edward Norton 

James McAvoy 

Tom Hardy 

Byung-hun Lee

Joseph Gordon Levitt 

So Ji-sub

Xavier Dolan 

Charlie Chaplin 

Kevin Spacey 

Paul Bettany

Aaron Johnson 


miercuri, 25 iulie 2012

Oslo, 31 august


Anders este un tânăr ce pare să fi coborât din coasta de coleopteră kafkiană a lui Gregor Samsa. El își târăște picioarele memoriei rebegite printr-un oraș moale, un Oslo de o luminozitate păstoasă, calmă, poate mult prea calmă, anchilozantă, nostalgică. Însă înainte de orice trimitere (legitimă sau nu) la Kafka trebuie menționat că filmul pornește de la aceeași carte ce a stat la baza lui  Le Feu follet  în regia lui Louis Malle. Les fleurs du Malle sunt parcă mai amare, rănile exclusului sunt mai adânci, iar absurdul și hăul lăuntric ceva mai zgârmate. Filmul lui Joachim Trier decojește cu delicatețe răni proaspete ca un copil dornic să vadă prelingându-se un firicel de sânge. Parisul lui Malle are oameni, oameni vii care trec pe bulevarde, care discută la mese despre erotism, Osloul lui Trier e burdușit cu amintiri, povești și liniște, oamenii sunt mizanscene mai degrabă, ei apar la un moment dat pentru că dețin o parte importantă în recladirea punții dintre trecut și prezent.


Somnolența orașului naște monștri și cohorte de demoni ce răscolesc întreaga ființă a acestui tânăr. Ca să fac apel la memoria unei colecții de gros planuri specifice filmelor cu dependenți de narcotice, Anders parcă își proiectează lumea pe dosul unei linguri în care urmeaza sa își încălzeasca heroina, o lume diformă și răsturnată, lingura e retina lui. Daca exista o gingașie a disconfortului acest film reușește sa o transmită mai ales prin intermediul unor secvențe-sumă a unei vieti tracatoare ca o oricare alta: puful unui aer de sfârșit de vară, cateva frunze verzi care par sa cada mult prea devreme, sharf-ul camerei ce se mută consecvent de la personaj la background încercând parcă să împace cumva acest suflet pierdut cu urbea inconjuratoare, poveștile oamenilor pe care tânărul le (ab)soarbe într-o cafeanea, visurile lor desfașurate nefericit de paralel cu existențele lor cotidiene, fade si mult prea liniștite. Anders este un suflet care ori a încetat sa se mai bucure în fața lumii ori nu a facut-o niciodată, nici macar atunci când făcea apel la narcotice.


Momentul în care crede ca s-a îndrăgostit coincide cu momentul în care a devenit dependent de droguri, astfel că nu crede în veridicitatea sentimentelor potențate de droguri. Oslo, 31 august nu are brutalitatea vizuala a unor filme deja cult precum Trainspotting sau Requiem for a dream și nici osatură moralistă precum Candy sau The Panic in Needle Park ci se folosește de o metodă sigură, naturală, picătura chinezească a naturalului. Unele dialoguri sunt poate prea expandate, ele par a fi o explozie derulată cu încetinitorul, un fel de big bang in nuce. Tocmai această expansiune ce caracterizează întreg ritmul filmului face din intenția sa o armă ușoară, imperceptibilă al cărei tăiș îl simți undeva acut post-vizionare.



vineri, 20 iulie 2012

Ménage à trois

CineMagazin mi-a propus un...ménage à trois și a ieșit un top după cum urmează:


Jules et Jim




Heartbeats 


Cherrybomb


Y Tu Mama También


Bin Jip 


La piel que habito (stiti voi de ce)



Flesh and the Devil 



The edge of love 




miercuri, 18 iulie 2012

A happy event (2011) - maternitatea ca hop paradigmatic

A happy event este probabil un truc, însă unul destul de reușit și bibilit de mânuțe tremurânde și priviri ce îmbucă firul vieții cu gămălia timpului. Ar cam fi cazul să ies din registrul stilistic sacadat al bătrânicii care își coase bonețica pe-o prispă impresionistă căci filmul de față emană un suflu tineresc molipsitor și înduioșător. 


Este un film de personaj, un film matriarhat, el pare sa restituie, aparent sub forma unei povești ușurele cu miros de croissant et chocolat, statutul pierdut al maternului sau mai bine zis veridicul si spiritualitatea acestui statut. Il numeam truc la început deoarece structura sa are menirea evidentă de a cuceri, de a emoționa, este un film don juan-esc, modalitatea în care Nicolas o cucereste pe Barbara aparține registrului cinefil, între ei își face loc până și Kar Wai Wong cu al său In the mood for love, astfel spectatorul cât de cât cinefil cade în mrejele acestei structuri donjuanești. Mai apoi suntem îmborțoșați cu o idee, aceea a maternității mistice, a unei maternități totale și într-o oarecare masură epuizante. Ideologic filmul este mai degraba feminin decât feminist, garnisit cu gingășie tipic frațuzească, cu mici incursiuni ce vorbesc publicului cu candoare narativ-ludic-suprarealista.


Spațiul de desfasurare este unul restrâns, dar suficient, aproape uterin, pare ca suntem adăpostiți de această poveste placentară, hranitoare. Barbara nu este tocmai o femeie simplă ce descoperă farmecul maternitații și absurdul adiacent ci personajul său e unul complex, inteligent, poate de aceea avem parte de incursiuni si meta-reflecții consistente în jurul procreerii si al nașterii. Problematica maternitații se află în stransă legatură, ombilicală, cu o serie de domenii de la psihologic la patologic, filme precum Rosemary's baby, The banishment, We need to talk about Kevin, Tree of life s-au îndreptat spre mai multe aspecte unele mai tangibile, altele de sorginte metafizica, însă A happy event atinge coștient un punct sensibil, dureros și oarecum tabu: maternitatea ca ritual, maternitatea ca schismă, ca hop paradigmatic. Nu este un film simplist deși ne expune o poveste simplă, ci e un film tangibil al cărui derm ne îndeamnă la proximitate și totodată la stagnare si reflecție.

Filmul va rula de vineri, 20 iulie la Noul Cinematograf al Regizorului Român

marți, 17 iulie 2012

Kar Wai Wong. Oslo, 31 August

 Fallen Angels, r. Kar Wai Wong (1995)

Oslo, 31 August, r. Joachim Trier (2011)

Buticul urează la mulți ani regizorului ultra-senzitiv Kar Wai Wong printr-o mică analogie narcotică. Revin curând și cu niscaiva completări la adresa lui Oslo, 31 August .

Chaplin - The Artist

Chaplin (1992) 

The artist (2011)


luni, 16 iulie 2012

The Amazing Spider-Man (2012)

Amazing e mai degrabă regia filmului, Marc Webb având un nume parcă predestinat în acest sens. Surprinzător este faptul că regizorul mai are la activ un singur film de lung metraj, (500) days of Summer, o poveste deja cult în rândul filmelor-alternativă la clasicul și plicticos de tipicul romance hollywoodian. Însă această precedentă experiență regizorală a contribuit se pare la nivelul bildungs-relației dintre cei doi protagoniști, Peter Parker și Gwen Stacy interpretați de Andrew Garfield (The social network, The Imaginarium of Doctor Parnassus, Never let me go) și Emma Stone (The Help, Crazy, stupid, love). Ei nu par a mai trăi aceeași stângace și cvasi-imposibilă infiripătură amoroasă ca în cazul trilogiei ce l-a avut în prim-plan pe Tobey Maguire, ci ei sunt cu mult mai tangibili, oleacă mai credibili și ceva mai simpatici, iar stângăcia lor separată și chimia lor dimpreună sunt ceva mai naturale decât în cazul cupletului Tobey Maguire-Kirsten Dunst. 


Continunând comparația și la nivelul scenariului, se poate ușor sesiza o diferență considerabilă în ceea ce privește dozajul acțiunii. The amazing Spider-Man se dovedește a fi cu mult mai concentrat decât franciza lui Sam Raimi în special în cazul scenelor de action. Ele sunt montate fetișist aș spune, iar vizunea regizorală e una ingenioasă încât s-a ajuns până la folosirea unei unghiulaturi subiective. Astfel că spectatorul intră pe alocuri în pielea și-n constumul personajului într-o manieră gamerească, ludică și prietenoasă. Dacă CGI-ul nu este exagerat sau excesiv ci suficient cât să susțină pânza, din păcate exacerbată pare să fie coloana sonoră care pe alocuri frustrează urechea prin anticipația accentelor muzicale ce cad cam abrupt și grobian peste partitura filmului. 


Orice putere dobândită accidental vine însoțită de o explicație cât mai aproape de știință. The amazing Spider-Man suferă și el de acest sindrom scientist ușor patetic, dar scuzabil. E destul de dificil totuși să dai o explicație științifică plauzibilă, detaliată și în egală măsură să te încadrezi decent în spațiul unui film de entertainment. Așa că nu consider blamabil un mișmaș științific fragil susținut de dragul eroizării. Noul Spider man nu este prins se pare în plasa propriului ego și nu se fotografiază pe sine sau pe alter ego-ul său ci pare a fi un fan cuminte al lui Hitchcock, întrezărim pe unul dintre pereții camerei sale un poster cu Rear Window. Se pare că noua viziune a fost epurată în mod miraculos de ego, balanța s-a echilibrat însă deoarece personajul negativ a primit ceva mai multă încărcătură egomană rezultând un produs modificat genetic emfatic și inevitabil patetic, dar digerabil ca structură. 



vineri, 6 iulie 2012

Toporul lui Kubrick - origini

 The Phantom Carriage, 1921, Victor Sjöström

The Shining, 1980, Stanley Kubrick