vineri, 30 noiembrie 2012

Concurs: Un film în 3 cuvinte. Ghicește filmul si castiga o carte de la editura Nemira

Cum bine știți de data trecută, vinerea e zi de concurs la Butic. Regulile sunt foarte simple, propun 3 cuvinte reprezentative pentru un film anume (de fapt, pe care le consider eu reprezentative :D), iar voi trebuie sa ghiciti despre ce film este vorba. Castigatorul va primi cartea  Lumina ce se stinge scrisă de George R.R. Martin, știți voi, autorul celebrei saga:  A Song of Ice and Fire, oferită de editura Nemira.


Vinerea asta propun urmatoarele cuvinte:

-un fel de inchisoare
-răzbunare
-o armă aparte 

Ghiciti oare la ce film m-am gandit?

Fiecare participant are dreptul la un singur raspuns si va rog sa lasati comentariu cu numele vostru sau macar un pseudonim. Multumesc!

Post Edit: Raspunsul corect e Oldboy, felicitari Iulia Magheru si Dana Dima (care a raspuns pe facebook)

joi, 29 noiembrie 2012

Rise of the guardians (2012)

Prima oară când am intrat în contact cu acest concept animat umbrelă am fost destul de sceptică deorece filmul reunește riscant câteva personaje legendare componente ale imaginarului puber: Moș Ene, Zâna Măseluță, Jack Frost, Iepurașul de Paște, Omul din lună (despre existența căruia am aflat de curând din Jean de la lune) și Moș Crăciun. Se poate foarte ușor cădea pe o pantă lină, clișeică și degeabistă abordând o așa reuniune. Însă aducerea lor împreună are un scop...maniheist, acela de a-l ține la distanță pe Pitch Black  de visele copiilor (sau Bau-bau a cărui voce aparține lui Jude Law). 


Filmul se dovedește a fi chiar foarte dinamic, desfășurarea de imagini se aseamănă cu o alunecare pe derdeluș, iar personajele sunt foarte bine indivizualizate și adaptate poveștii astfel încât să iasă din legendele care le-au consacrat suficient cât să rămână decente. Moș Crăciun (Alec Baldwin) are accent est-european, iepurașul de Paște (Hugh Jackman) e cam supradimensionat, dar foarte simpatic, Zâna măseluță e cam emfatică și acuarelică (fiind singurul personaj feminin parcă toate culorile s-au vărsat într-insa), dar agreabilă și ea, muțenia lui Moș Ene și expresiile sale faciale sunt chiar foarte grăitoare, atelierul lui Moș Crăciun e ușor diferit de cel universal acceptat, la fel și vizuina iepurelui care aduce a fabrica de ciocolată a lui Wonka amplasată pe un sit aztec, iar Jack Frost mă duce cu gândul la Assassin's Creed. 


Estetica animației e poate ușor deranjantă pentru cei obișnuiți cu stilul Pixar deoarece nu este atât de atentă la detalii și se asemănă pe alocuri cu grafica anumitor jocuri. Însă Rise of the Guardians este o animație numai bună de văzut la început de decembrie cu odrasle sau fără, deoarece are o atmosferă de joc și joacă, beneficiind de o prelucrare 3D foarte bună, fără a fi nici prea dedicat exclusiv copiiilor, dar nici prea înțesată de trimiteri sau subtilități.

*Rise of the Guardians rulează începând de mâine, 30 noiembrie în cinematografe


marți, 27 noiembrie 2012

O lună în Thailanda (2012) ...și-o noapte de angoasă

Debutul în lungmetraj al lui Paul Negoescu, O lună în Thailanda, mi-a adus aminte de filme precum La vida de los peces, Marți, după Crăciun, Blue Valentine, Shame sau pe alocuri, în zonele mai flamboiant-stilistice, de Les Amoures Imaginaires. Dacă ați trecut prin aceste filme veți înțelege că O luna în Thailanda este o reprezentare acrișoară și tinerească a amorului cu ceva amprentă existențialistă. Mai exact personajul principal, Radu, este un bărbat care societal trăiește la limita confortului, iar moral la cea a nesimțirii. Dar dacă e să ne uităm obiectiv la îndoielile sale amoroase vom reuși să dăm compotamentului său valențe ceva mai însemnate și să îi punem semi-angoasele undeva sub cele ale lui Antoine Doinel, de exemplu, pesonajul laitmotiv al regizorului Francois Truffaut.


Radu nu se simte împlinit alături de actuala sa prietenă deși practic nu ar avea de ce, tânjește după fosta și se gândește că cel mai bine ar fi să își rezolve acest mic conflict lăuntric chiar de revelion. Radu este un bărbat imatur, dar care caută ca orice alt om fericirea, numai că mijloacele prin care plănuiește să o atingă sunt neclare, nefiltrate și cam egoiste. The pursuit of happiness of MR. Radu începe deci în noaptea de revelion și are o traiectorie interesantă, Radu pornește  în căutarea fostei, cutreieră cluburile și străzile unui București clarobscur, curat și  prietenos. Această cotitură în mentalul și probabil sufletul personajului poate reprezenta foarte bine un bun subiect de disecție psihanalitică, la fel ca și multe alte secvențe conotative ale filmului. 

O luna in Thailanda


Radu este un personaj amar și egocentric, visul său escapist de a merge în Thailanda se pare că rămâne intact indiferent de parteneră și chiar dacă reușește să ajungă la buza fericirii așa cum își propusese, ne dă totuși senzația că nu va fi niciodată un om sincer cu cea pe care o are lângă el. Filmul are o structură circulară, poate mult prea ermetică, dar este aerat de un dialog chiar bun, comic pe alocuri (și apropo de comic recomand scurt-metrajul Horizon, tot de Paul Negoescu) de interioare pașnice care beneficiază de un ritm aparte, un fel de slo mo sugerat doar (nu explicit ca la Xavier Dolan, spre exemplu). Intersantă alegerea coloanei sonore, a melodiilor pe care tinerii le ascultă de revelion, aceste sonorități nu ne dau parcă voie să plasăm temporal filmul și mizează pe o stagnare atmosferică poate mistica (poate exagerez) căci până la urmă este vorba de o noapte nu tocmai obișnuită. Ea reprezintă un moment de cumpănă astrologic vorbind lucru ce se reflectă și la nivel de microcosmos, în alegerile lui Radu. 


Modalitatea de filmare, încadraturile folosite sunt parcă mult prea cuminți și statice, dar ele au efect atunci când surprind zone ale Bucureștiului, în acele momente filmul se transformă într-un soi de Midnight in Bucharest. Filmul este deci liric atunci când se închină arhitecturii și atmosferii urbane și ușor absurd atunci când se axează pe elementul uman. Mi-am permis să fac unele referințe mai ales la cinematografia franceză actuală deoarece O lună în Thailanda tinde să fie un film cool și fresh, ușor diferit de peisajul românesc actual, dar care mai are însă de lucrat până la uniformizare. 

luni, 26 noiembrie 2012

Stanley Kubrick - recurențe


În cele ce urmează voi enumera câteva recurențe voite sau anacronice pe care le-am întrezărit vizionând Lolita lui Kubrick (1962) :


  Lolita (1962)

Spartacus (1960)

Lolita
Barry Lyndon (1975)

Lolita

Barry Lyndon 

Lolita 
(Peter Sellers in mijloc, cu ochelari)

Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb (1964)

vineri, 23 noiembrie 2012

CONCURS: Un film in 3 cuvinte. Ghiceste filmul si castiga o carte de la editura Nemira

Vinerea va fi zi de concurs la Butic. Regulile sunt foarte simple, propun 3 cuvinte reprezentative pentru un film anume (de fapt, pe care le consider eu reprezentative :D), iar voi trebuie sa ghiciti despre ce film este vorba. Castigatorul va primi cartea O toaleta a la Liz Taylor scrisa de Rodica Ojog-Brasoveanu si oferita de editura Nemira.



Vinerea asta propun urmatoarele cuvinte:
-tapet
-tablou
-crima

Ghiciti oare la ce film m-am gandit?

Update:
Raspunsul corect este: Barton Fink 

 

marți, 20 noiembrie 2012

Cloud Atlas (2012)

La nivel narativ Cloud Atlas este probabil cea mai complexă apariție în cinema de anul acesta, se vede încă din montaj și din multitudinea personajelor că filmul are la bază o carte cu o structură (cel puțin) drăcească, aparent opacă ecranizării. Însă se pare că a fost nevoie de trei regizori (Tom Tykwer, Andy Wachowski și Lana Wachowski) pentru a pune la cale acest soi de mantră, de (în)cântare vizuală, un fel de odă semi-filosofică adusă pan-conexiunii dintre oameni și sufletele lor. Brut și brutal spus pare un film despre renaștere, o renaștere nu tocmai exactă cu învățătura budistă care are extremele și limitele sale, o renaștere vecină cumva sensului biblic acela de venire, de coborâre (biblic în maniera Wachowski dacă e să ne gândim la conexiunile dintre Matrix și Iisus, recurente și aici), dar la mijloc pare să fie vorba mai degrabă despre o doctrină blândă, domestică, comunicativă cu orice suflet (privitor) dornic de spiritualizare.


Nu mi se pare că ar fi vorba de o spiritualizare sau de un spirit al filmului eminamente profund sau de o profunzime doar sugerată așa cum întâlnim în filme precum Fântâna lui Aronofsky sau în Mr. Nobody ci filmul reușește să îmbine onest și cu stil consumerismul (filmului în sine) cu ceea ce de regulă numim spiritualitate. Probabil că filmul face cam ce face si religia: livreaza un mesaj pe înțelesul tuturor cu pilde și povești ca mai departe fiecare să își poată dezvolta propria filosofie de viață. Este un film deci catalizator și ușor catartic. Spun ușor deoarece mi se pare că filmul se împotmolește la nivel de percepție, înțelegere și simțire atunci când povestea se mută într-un viitor îndepărtat și apoi când ea se aruncă într-o temporalitate și mai intangibilă.


Deși personajele acestor viitoruri sunt verosimile datorită jocului actoricesc destul de bun cadrul în care ele își desfășoară activitatea, care activitate se reduce la temeri, acte de curaj, îndoieli și revolte, nu are aceeași doză de verosimil și de aceea consider că punctul catartic pe care filmul își dorea să-l atingă este cumva amorțit sau dacă nu chiar anihilat. Emoția finală pe care filmul  o urmărește vădit este cumva anulată, în opinia mea, de această obsesie vizionară apocaliptică asupra lumii și de o altă obsesie legată tot de viitor, recurentă în cinematografie (și literatură), aceea a regresiei civilizației până la stadiul de trib poate și pe fondul unor sintagme profetice ca cea a lui Einstein (Nu ştiu cu ce arme va fi luptat cel de-al treilea război mondial, dar cu siguranţă cel de-al patrulea va fi luptat cu beţe şi pietre) sau a altor concepte, știu și eu, socio-culturale precum cel de sat global.


Actorii interpretează chiar foarte bine fiecare personaj care de fiecare dată este altul, cel puțin fizic vorbind, dar care tot timpul este același sau aproape același (Tom Hanks, Halle Berry, Hugh Grant, Jim Sturgess, Ben Whishaw). Hugo Weaving spre exemplu este the villain în fiecare dintre povești, personajele lui Tom Hanks îmi par a fi cele mai complexe. Filmul reușește să dezvolte suficient fiecare poveste în parte în concordanță cu temporalitatea ei. Elementele de legătură dintre povești sunt și ele destul de inspirate, o construcție verbală dintr-o poveste se transformă în imagine vizuală în următoarea poveste.


Machiajul personajelor este și el foarte bun, riscant pe alocuri, la fel și coloana sonoră care dă titlul filmului. Muzica, o melodie anume, este liantul care trece ca un fir roșu prin toate poveștile, iar de el stau atrânate ca de o sârmă pentru rufe frânturi de memorie, deja-vu-uri și pattern-urile personajelor. Ceva esențial din personalitatea fiecărui personaj trece neschimbat prin toate epocile. Mai există însă și un altceva ce trece la fel de neschimbat prin toate faliile temporale abordate: răul, greșelile, agresivitatea (destul de bine redată în film), piedica universului. Astfel că filmul, dacă își propune un substrat filosofic acela ar fi: lucrarea Universului în răspăr. Universul pare mai degrabă să te impiedice, să fie hilar cu tine (apropo de asta, există foarte multe momente comice) până în momentul în care se decide să lucreze într-adevăr pentru tine, deci o viziune cu acorduri masochiste, dar cântată bine pe note. 

joi, 15 noiembrie 2012

Celeste and Jesse Forever (2012)

500 days of summer îmi era până acum etalon în materie de comedie alternativă romanțată în sirop acrișor. Avem acolo un personaj feminin cu o viziune asupra dragostei ceva mai nonconformistă și cam pragmatică și un partener cu simțiri tradiționale și sincere. În Celeste and Jesse Forever (titlu cam nefericit asociat unui poster la fel de neinspirat) cele două personaje par să se încadreze într-un pattern oarecum similar. Se iubesc, se îndrăgesc, se iubesc prietenește, sunt împreună și separați în același timp, ei trăiesc într-un amalgam de antiteze pe care exteriorul nu le poate vedea decât ca fiind aberante, însă ei își văd relația contradictorie ca pe o normalitate.


Prietenia după dragoste este mai degrabă un concept occidental care nu cred să fie acceptat de prea multe paradigme culturale, societale etc. Povestea filmului este și mai confuzantă deoarece își are sursa inspirațională în pulpa realității. Ce-i drept nu prea pare a fi așa căci ne este prezentat un cadru cam idealist, Celeste are un job fistichiu acela de trend forecaster, face yoga, trăiește într-un univers cultural pretențios și bombastic, are un coleg gay, replicile ei sunt egocentrice, deștepte, pragmatice și alerte, dar în spatele zidului acestuia se află o femeie care disecă dragostea până la măduvă, lucru ce știrbește sentimentul de aură și mister până într-acolo încât Celeste își reprimă neputința de a menține viu sentimentul iubirii transformându-l într-un ceva cu mult mai tangibil, mai ușor de întreținut (probabil) acela al prieteniei.


Privit mai atent filmul surprinde cu finețe câteva aspecte interindividuale destul de importante și vitale care pe alocuri pot deveni angoasante, însă reușește să introducă umorul acolo unde basmul-pe-dos devine prea real. Imaginea filmului este și ea destul de bună, avalanșa de close-up-uri ne transmite parcă intenția filmului de a intra cât mai în interiorul vieții celor doi, coloana sonoră este și ea foarte bună, iar gustul de pe urmă e unul ușor amărui, tomnatic, autumnal (dacă e să mă raportez la 500 days of summer) și destul de realist. 

vineri, 9 noiembrie 2012

Killer Joe, Love is all you need, Upside Down


Scriu despre aceste filme la un loc deoarece îmi pare că au ceva eminamente putred în comun. Ele pornesc de la o idee bună, deja împământenită în mentalul colectiv rumegător de cinema, dar se străduiesc atât de tare să spulbere rețeta clasică încât o dau toate trei în bară destul de rău după părerea mea.

Killer Joe


O poveste cu un număr restrâns de personaje și mai restrânse în jurul unui teanc de bani. Această himeră bănoasă provoacă amețeli în acțiunile și comportamentul personajelor, iar absurdul lor e mult prea infecțios ca să poată fi luat drept un absurd artistic. Scenariul e mult prea haotic, racordurile proaste îl fac neglijent, unele secvențe sunt inexplicabil de lungi, altele vor cu tot dinadisnul să șocheze încât devin grețoase. Toată această concentrare nebunească a scenariului pe niște elemente perfide uită parcă de scenariul filmului, iar la final îți dai seama că până și mijloacele machiavelice și-au uitat scopul. Filmul ar fi putut fi chiar ok, însă a ales o pistă alunecoasă unde tendința de a șoca are efecte numai atunci când scenariul denotă și ceva mai multă substranță și seriozitate. Dacă vreți să-l vedeți vă recomand să vedeți fie înainte, fie după The killer inside me.


Love is all you need


Filmul are un intro nefericit prin previzibilitatea poveștii ce va urma încât continuarea vizionării nu mai poate fi motivată decât de speranța găsirii unui strop de umor sau de sirop amoros acrișor. Ce-i drept ele sunt regăsibile în film însă într-un dozaj sărăcăcios și redundant,  iar încearcarea de a împăca dragostea (de toate sorgințile) cu drama, cu Italia (văzută parcă prin lentilele lui WoodyAllen), cu boala și cu umorul este una mult prea laborioasă pentru putirințele acestui film pe care l-aș redenumi ca fiind cronica unei nunți eșuate.  Filmul îmi dă senzația că vrea să ironizeze nenorocul, dar și aparentul noroc la modul exagerat, ce-i drept exagerările sunt cele menite să stârnească râsul, dar aici parcă râzi numai de tâmpenia acestei exagerări și nu de însemnătatea ei. Apoi nu înțeleg cum personajul lui Pierce poate să înțeleagă perfect o limbă fără să o poată vorbi măcar un strop. A se vedea înainte sau după The intouchables

Upside Down


Kirsten Dunst și Jim Sturgess formează un cuplu simpatic chiar și când unul dintre ei e cu picioarele în tavan. Plotul (o lume cu fundul în sus deasupra ăsteia de jos cam cum vedem prin Inception) nu are nevoie de nicio explicație cât de cât logică, deoarece oricât ne-am strădui, povestea ar cădea gravitațional într-un hău trist, așa că o luam ca atare. Dar oricât aș lua-o ca atare, nimic din ce ar fi putut să-mi ofere acest film nu mă determină să compensez lipsa justificării sale logice. Nu sunt absurdă, nu cer unui Fantasy să îmi explice de ce e cum e și nu altfel, însă neglijența sa e uimitoare. La început ni se face o ușoară geneză grafică infantilă a celor două lumi imposibile, apoi ni se face geneza unei iubiri imposibile, presărată cu momente vizuale perturbatoare ce m-au dus cu gândul la franciza Twilight, s-ar putea spune că osatura narativă nu diferă prea mult de Romeul și Julieta lui Shakespeare, însă ce urmează e un demers patetic potențat negativ (din păcate) de un joc actoricesc agresiv de emfatic. Efectele speciale sunt de-a dreptul amatoricești, lumina e de cele mai multe ori suprasaturată și ușorul iz de distopie ascunsă sub faldurile unei aparente bunăstări utopice nu mă prea conving de seriozitatea acestei fantezii. După ce l-ați văzut cu fundul în sus și pentru recăpătarea echilibrului ar fi bine să vedeți și Equilibrium

marți, 6 noiembrie 2012

Buticul despre Dexter

Dacă vă place Dexter vă invit să citiți o recenzie scrisă de Butic pentru Bogdan's Blog. Enjoy!