vineri, 30 martie 2012

Finalisti la roBlogFest7

Dragi buticoşi, de dragul distracţiei şi al competiţiei puteţi susţine Buticul la categoria Blog de film în cursa Blogfest ediţia 7 votînd aici. Mai sunt vreo 4 zile de votare. Mulţumesc băieţilor de la Marele Ecran pentru reminder.
Buticul vă mulţumeşte :)!

Dragostea și Moartea- rădăcini comune

Înainte de toate Jacques Derrida:


Următorul dialog este extras din Cea mai frumoasa istorie a iubirii de Dominique Simonnet:



-Ne lovim de la început cu definiția dragostei. Deja în lumea animală, a existat dintotdeauna necesitatea ca indivizii de un sex să îi caute pe cei de celălalt sex, pentru a perpetua specia. Unele animale formează chiar cupluri durabile, spre exemplu prădătoarele, corbii, lupii care se unesc pe viață. Există deci la acestea o adevărată legătură între sexe diferite. E oare dragoste? Cred că ar trebui să vorbim mai degrabă de instinct. Pentru a găsi un adevărat sentiment profund, care incită la evaluarea calităților celuilalt, la alegerea partenerului, la decizia de a-ți petrece timpul în compania lui, trebuie să așteptăm dezvoltarea creierului și deci al lui Homo Sapiens, adică a omului modern. 

- Strămoșii noștri austrolopiteci, Homo Habilis, Homo Erectus, nu au deci această calitate în ochii dumneavoastră? Micuța Lucy, faimoasa austrolopitecă de 3 milioane de ani, n-ar fi putut fi îndrăgostită?


 
-O văd ca pe o maimuțică. Știți, maimuțelele sunt drăgălașe când le privești. Această ființă verticală putea avea farmec pentru ființele similare. Exersa o seducție asupra unora sau era atrasă de altele. Dar de dragoste în sensul în care o înțelegem noi astăzi, nu sunt atât de sigur...Nu mi-l imaginez nici pe Homo Erectus dotat cu o abilitate atât de subtilă. Nu cunoștea înmormântarea, își abandona morții, găsim scheletele lor abandonate, împrăștiate, amestecate cu oasele animalelor...

-Homo Sapiens era totuși ceva mai delicat.

-El este primul care acordă grijă specială morților săi, ceea ce denotă fără putință de tăgadă o formă de atașament față de semeni. Sunt înclinat să cred că sentimentul iubirii merge mână-n mână cu atenția acordată morților, ca și cu sensul estetic al ornamentării.
(...)

Noi, istoricii specializați în preistorie, ne-am aplecat asupra silexului, resturilor de oase, bucăților noastre de ceramică și avem unele dificultăți în a citi realitățile umane. Putem analiza descoperirile arheologice și încerca să ne imaginăm care erau structurile sociale, relațiile între indivizi. Dar nu sunt decât interpretări. Dispunem, de asemenea, de gravuri, de picturi preistorice, de statui de zeități feminine...dar arta are o funcție simbolică, reflectă o mitologie și nu o realitate. 

joi, 29 martie 2012

Femeia Culcată și Demiurgul de Lars von Trier

 Antichrist (2009)




 Dogville (2003)

Breaking the waves (1996)

După ce a rostogolit coca femeii prin toată făina creștină și-a frământat-o cu pomezi păgâne, după ce a ridicat-o în slava cerului ca să o coboare și s-o sacrifice ba omenirii, ba bărbatului, ba universului pe de-antregul, Trier pregătește The Nymphomaniac, o antologie (probabil scandaloasă) pe capitole și evanghelii, așa cum ne-a obișnuit, din distribuție făcând parte aceeași mistică Charlotte Gainsbourg alături de același înger și demon Willem Dafoe.

miercuri, 28 martie 2012

Filme la care plangi de sare camasa de pe tine

Teo de la Despre Filme mă invită să-mi calc pe orgoliu și să enumăr cel puțin 5 filme care mi-au stors...vlaga. Cu riscurile de rigoare:

1. Hachi: A Dog's Tale


2. Inside I'm dancing


3. A moment to remember


4. Mar Adentro


5. The painted veil (evidement)


6. Johnny got his gun (multumesc lui Film Sinopsis pentru filmul asta)


Vă poftesc și pe voi să...vă călcați pe orgolii. 

luni, 26 martie 2012

Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives (2010) - despre familiaritatea bizarului thailandez

Câștigătorul premiului Palme d'or în 2010 aduce tocmai din Thailanda un suflu cald și rece, mistic și palpabil, fizic și metafizic, zonal și transcultural până la poalele occidentale terfelite prin colbul mundanului, a prea-realului și a prea-acum-ului. Este de datoria conștiinței european-creștine să îndulcească finalitatea vieții de aici cu miasma mireasma celei de după, orientul în schimb trage o linie punctată între cele două, lăsând să se scurgă printre lacunele rămase nu ectoplasme sau alte prezențe dubioase ci un adevărat deluviu revelator de credințe.  


La o primă vedere am avea de-a face cu o trecere fantomatică prin cadru a unor prezențe bizare, mitice, însă suprinzător de familiare și de domestice. Această familiaritate a bizarului se manifestă prin prezențe conștiente, neutre, hai să le zic încarnări ale sufletului trecut. Sufletul este un verb predispus conjugării, aici sufletul la timpul trecut e unul colectiv și mitic. Tehnic vorbind, reprezentarea acestui suflet colectiv și trecut (trecut putând avea și semnificația de copt) este una cât se poate de minimalistă și de seducătoare. Cadrele statice și lungi menite să prezinte această reprezentare bizară a sufletului, a vieților trecute ale unchiului Boonmee, sunt hipnotice, sunt un fel de mantre vizuale.


Aceste imagini-mantră se uită practic  la tine cu priviri fixe, primare, atemporale, primordiale, fixația cadrului este impresionantă și pe alocuri infricoșător de vie. Experiența vizionării este una mistică, eludată de tentaculele civilizației, mare parte din film fiind plasată în mijlocul unei păduri luxuriante unde cromatica e la rându-i primordială și atemporală. Proximitatea geografică și culturală mă îndeamnă să asemăn acest misticism grăitor, dar static, cu secvența nuntirii vulpilor din Visul lui Akira Kurosawa. Pădurea, peștera sunt locuri în care nașterea, moartea, renașterea devin permutabile și consensuale, ele nu se exclud și parcă nici nu se succed. Practic filmul pare să suspende această succesiune, această cronologie. Ceea ce le-ar lega de fapt este frica de moarte și dorința de a trăi, aici frica nefiind un impediment tragic, succesiunea lor este un joc secund, ea nu are importanța occidentală. Un alt element care să ateste această suspendare a succesiunii se regăsește spre final într-un scurt moment de ubicuitate a trupului. 


Structura filmului și întretăierea lui episodică pot fi ușor confundate cu o oarecare neclaritate scenaristică, cu un soi de onirism pretențios, însă această structură este privată la rându-i de succesiunea mai sus amintită ceea ce denotă faptul ca ideea filmului s-a eliberat de colivia confortabilă a conținutului (de regulă autosuficient) și s-a infiltrat dincolo de acesta, a trecut în acea lume de dincolo de care aminteam la început, un dincolo prezent, conștient, domestic. 


duminică, 25 martie 2012

Cele mai bune filme - Leapșă imposibilă

Marian de la Film Sinopsis îmi trimite via Cinemateca Trisk o leapșă imposibilă, așa că mă găsesc în ipostaza de a da cam câte un singur exemplu pentru categoriile următoare:


Secțiunea A. Filme Străine 

1. Filmul preferat: I saw the devil
Pe genuri

Animaţie: Hawl’s s moving castle

Acţiune: Dirty Carnival

Dramă: Mar adentro

Comedie: Gettin’ Any?

Istoric: Spartacus

Mister: Alphaville

SF: Artificial Intelligence

Război: JSA- Joint Security Area

Crime: Rear Window

Fantezie: Pan’s labyrinth

Horror: A tale of two sisters

Sport: o să zic Banlieue 13

Documentar: Nuit et brouillard

Muzical: Romance and Cigarettes

Romantic: 3-Iron

Biografic: Mishima-A Life in four chapters

Thriller: The usual suspects

2. Cel mai prost film: The mist

3. Cel mai bun 3D:  Pina

4. Cea mai mare dezamăgire – The Brothers Grimm
5. Ultimul film vizionat – The taste of tea

6. Ce film necunoscut ai recomanda (3 opţiuni) : A frozen flower, The Quiet Family, Written

Secțiunea B: Filme româneşti

1. Filmul românesc preferat – Cea mai fericită fată din lume

2. Ce preferati: filmele de dinainte de 89 sau cele actuale? – actuale

3. Cel mai slab film românesc – cu riscurile de rigoare și din categoria cel mai prost film care putea fi bun: Francesca

4. Cinci filme româneşti pe care le-ai recomanda: Portretul luptătorului la tinerețe, Din dragoste cu cele mai bune intenții, Duminică la ora 6, Îngerul necesar, Nunta de piatră

 5. Ultimul film românesc văzut: Ceva bun de la viață

să meargă leapșa mai departe pentru orice dorește :)

joi, 22 martie 2012

Gamba lui Buñuel

 The Criminal Life of Archibaldo de la Cruz (1955)

Viridiana (1961)

Mai puteți vedea și Genunchiul lui Truffaut.

marți, 20 martie 2012

Detachment (2011) - riscurile meseriei de profesor

Detachment e un film la care te poți uita purtând permanent în minte o balanță comparativă și pe cap o cunună de spini, exteriorizare a unei conștiințe care nu știu dacă e cu adevărat conștiință sau milă sau poate o trăire cu adâncimi analitice și profund interogative. Această comparație implică pe de o parte realitatea (exacerbată, poate) a sistemului de învățământ american și realitatea mioritică, cu mult mai docilă parcă. Comparația e permutabilă și probabil că se pliază cultural pe mintea fiecărui privitor în parte indiferent de sorgintea, educația și toposul acestuia. 


Venind din partea regizorului Tony Kaye, cel care s-a dovedit a fi deosebit de incisiv, de realist și de memorabil prin filmul său de referință American History X, Detachment păstrează aceeași senzație subcutanată și o forță impactuală similară. Însă spre deosebire de American History X unde personajele coc și usucă fructul răului într-un mod natural, succesiunea anotimpurilor sufletului fiind una graduală, de această dată exemplele ce sunt date pentru a sublinia mentalitatea și comporamentul putred al elevilor sunt cumva extreme, ele sunt atât de decupate încât pe alocuri își pierd forma naturală (eleva obeză amorezată de profesor, elevul de culoare veșnic nemulțumit, eleva asiatică și ușuratică etc). 


Însă pe de altă parte această abordare in extremis poate trece dincolo de granița filmului, poate da o gleznă peste dâmbul artisticului și poate păși sfios pe solul CSR-ului, manifestându-și vădit și vizibil această voință de trezire a conștiinței opiniei publice. Furia elevilor, sadismul lor inexplicabil, răul prim de la William Golding citire, toate colcăie în filmul  Tony Kaye, dar viermuiala lor nu este justificată, explicată, remediată așa cum a făcut-o în American History X, nu este nici absurdă, nihilistă ca în filmele lui Gus van Sant, nu este nici demonică așa cum este în cazul recentului We need to talk about Kevin, ci această furie-cumul este un femomen realmente trist, ea pare să vorbescă despre o regresie, despre un protest deconstructivist, despre o dezintegrare aproape insuportabil de văzut a egoului chiar înainte de sedimentarea lui.


Filmul este potențat în sensibilitate de jocul incredibil de versatil al actorului (și producătorului) Adrien Brody care interpretează rolul unui profesor suplinitor ce pare imbatabil în fața elevilor săi imposibili, dar care, in particular, se confruntă inevitabil cu proprii săi demoni. Inconfortul transmis de film se datorează în mare parte dialogului foarte bine dozat, un dialog aproape ritmat, un dialog concentrat, exemplar, construit în așa fel încât să sune ca vorbele de duh ale unui om învățat într-o agoră. În egală măsură apropierea față de film și disconfortul acestei proximități este datorată și modalității dinamice de filmare. 


Focusarea este bruscă și vizibilă, camera de filmat este tot timpul în miscare, dar atentă și în permanenetă concentrare și pe alocuri întreruptă de porțiuni animate și la fel de dinamice (o trăsătura ce pare să devină specifică filmelor independente). Dacă în spațiul mioritic sistemul de învățământ este cel care dă bătăi de cap elevilor așa cum am arătat aici, atunci spațiul american, în măsura în care filmul de față reușește să-l surprindă întocmai, se confruntă cu o reală criză care trece dincolo de sistemul de învățământ și se instalează în plan ontologic și deontologic. Întrebarea nu este dacă învățătorul, dacă sistemul mai este bun, dacă mai poate fi îmbunătățit cumva ci dacă subiectul de studiu, elevul, mai este încă perfectibil, dacă mai este încă bun, dacă materialul său mai suportă modelarea, biblic vorbind, dacă vasul mai are nevoie de olarul său. Detachment este un film care îndrăznește să învecinze sistemul educațional cu cel existențial într-un mod realmente veridic, incisiv și intravenos. 

sâmbătă, 17 martie 2012

De weekend: Safe House și This means war



Puteți citi o mini cronică scrisă de butic la Safe House aici, iar pe cea la This means war colea :)

miercuri, 14 martie 2012

My Week with Marilyn și The Iron lady - Oscarul și seducția mimetismului

Așa cum ne-a obișnuit, în dulcele-amar stil clasic, Oscarul nu și-a înfrânat nici anul acesta aviditatea  pentru metamorfoza dermului, fie-i sfântă medierea max factorului, pomadelor și maclavaisurilor de ultimă și primă generație. Ce-i drept readucerea ritualică la viață a unor figuri marcant-emblematice e un proces seducător, e prea puțin blamabil acest voodoo cinematografic, această pigmalionizare și acest joc de-a dumnezeirea, însă aglomerarea lor pe aceelași podium de distincții (J Edgar, My Week with Marilyn, The Iron lady, Albert Nobbs) e poate un indice sociologic oarecum îngrijorător. 


Acestă resuscitare e ușor exacerbată, nu neapărat prin seria de exemple enumerate, ci prin modalitatea de expunere a lor. Astfel că Michelle Williams sforțează convulsiv exorcizarea unei Marilyn Monroe prea puțin naturală, de o timiditate mistico-neînțeleasă, rezultatul fiind un fel de film marca Hallmark (pardon, Diva). Acestui aer de mediocritate cu pretenții i se alătură montajul rudimentar, ieftin, neverosimil, la fel de neverosimil redată fiind și povestea în sine, personajele simulează o emfază bizară în prezența divei, iar personajul colateral al Emmei Watson pare a fi cam sigurul ce strălucește prin drăgălășenia lui reținută. În cazul asemănării Michelle Williams-Marilyn Monroe nu s-au depus prea mari eforturi cu pensula, mimetismul fiind unul spontan și accesibil.


În cazul lui The Iron lady, Meryl Streep pare să fi meritat Oscarul numai pentru prima jumătate de oră a filmului, perioadă în care machiajul este omniprezent și coincide cu felia de viață tardivă a lui Margaret Thatcher. După aceea asistăm la un soi de desfășurare din nou exacerbată de gesturi mimetice, la o joacă facială vizibilă, cu intențiile ușor descifrabile printre riduri și vocalize. Atât My Week with Marilyn cât și The Iron lady urmează o structură cuminte, bildungs, flashback-ul e porționat acolo unde trebuie și cât trebuie, schematic, sunt aproape deranjante prin cumințenia și așezarea lor. Un caz fericit de mimetism este Midnight in Paris (nominalizat laolaltă cu exemplele mai sus mentionate), acolo asemănarea actorilor cu personajele de interpretat este realmente surprinzătoare și seducătoare poate și datorită unui fel distinct de concentrare și focalizare pe aura lor. Personajele lui Woody Allen (în Midnight in Paris) sunt practic o rezultantă, un simbol, un indice, pe când J Edgar, My Week with Marilyn și The Iron lady se vor a fi vădit înglobatoare și infatuate.


Acest mimetism brainwash e poate și un soi de consemnare în lipsa unor documentare sau a altor artefacte vizuale, dar ultra-premierea lui e semn de regres, e ușor vetust și anacronic să măsori talentul unui actor prin capacitatea lui de imitare întocmai a unor fețe publice prezente sau trecute. Fenomenul e ușor sufocant, iertat să îmi fie scurtul moment de aparent...mimetism darwinist. 

marți, 13 martie 2012

Luis Buñuel - analogii picturale

Angelus-Jean-François Millet


Viridiana (1961)-Luis Buñuel

adaggio: In the Mood for Love (2000)- Kar Wai Wong


 Mâncătorii de cartofi- Vincent Van Gogh

 Viridiana (1961)-Luis Buñuel

 Cina cea de taină- Leonardo da Vinci

 Viridiana (1961)-Luis Buñuel