duminică, 29 aprilie 2012

5 filme despre care nu am apucat să spun nimic

Având în vedere că s-au adunat câteva filme văzute cărora n-am să le pot acorda câte o cronică întreagă, am să le trec numai în revistă și am să le recomand nu fără rețineri însă.


The taste of tea (2004) este o mostră de cinema japonez (oarecum) suprarealist, enjoyant, ludic care vorbește despre cvasi-drama unei familii de provincie. Dramă e un termen cam tăios chiar și cu prefixul cvasi căci nu despre tristețe mundană implacabilă este vorba în acest film ci despre bucuria momentului simplu, trăit, despre reușita pe măsura omului, despre tare simple, omenești, despre calmitatea cotidianului și expandarea eului, care expandare vizualicește vorbind, este cât se poate de...literală. Acest film este o lecție pentru multe indie movies de prin partea mai occidentală a lumii căci are parte de o frumusețe vizuală onestă, veridică care lipsește unor filme ca The descendants


God bless America (2011) deține aceea îndrăzneală deontologic-narativă pe care Hollywoodul nu o îmbrațișează prea des. Anti-eroul-mânat-de-idealuri-sociale-indie nu este poate cel mai freș specimen în panoplia anti-eroilor recenți (Kick Ass, Scott Pilgrim, Defendor), dar personajul lui  Joel Murray este incredibil de convingător, de motivat și de natural în ciuda acțiunii oarecum neverosimile. Filmul devine suprinzător de umoristic și de sadic de la un punct încolo, în egală măsură el bagă degetul și țeava de pușcă în rânza couch potato-ului, un gest binevenit și...binevoitor.

 

4: 44 Last day on Earth (2011) e poate unul dintre cele mai minimaliste filme despre sfârșitul lumii. Melancholia lui Trier ne îngână o poezie rimată, melodioasă despre finele lumii omului,  4: 44 Last day on Earth ne recită în schimb o poemă bizară, nelegată, scrisă cu versuri albe, de neon, oarecum nedeslușibile. Un cuplu trăiește ultimele momente ale omenirii într-un apartament hipsty, inutil de spațios, la lumina pâlpâitoare a ferestrei de skype. William Dafoe joacă teatral rolul de ultim martor al vieții pe pământ, iar de ce-urile lui sunt parcă neconvingătoare și neputincioase. Filmul este privat pe alocuri de bunul simț al logicii, al discursului, însă aceasta este poate o lacună legitimă dat fiind catalepticul și apocalipticul moment. 

(foto dedicatie pentru Tlon)

 
My Little princess (2011) este un french-candy-movie în regia Evei Ionesco, un film cu tentă lantentă autobiografică. Undeva între lentoarea ferchezuită a Sofiei Coppola și coloristica lui Xavier Dolan, filmul Evei se interpune ca un limb și se înscrie în acest cerc estetic-vicios.  Isabelle Huppert este mama exuberantă, amorală a unei ninfete precoce. Între cele două își face loc un aparat foto care surpinde și ne surprinde cu o serie de încadraturi pe care din spirit moral le-am cam renega, dar pe care de dragul frumuseții gestului le punem frumușel în album. 


Hysteria (2011). Un film gine-cronologic despre inveția vibratorului nu poate fi decât fie foarte amuzant, fie pudic-umoristic. În ultima categoria intrând și Hysteria care nu pare să exceleze pe niciun plan, deși are o distribuție interesantă și potrivită (Maggie Gyllenhaal, Hugh Dancy), deși subiectul e oarecum ofertant, filmul se agită prea tare (ca să nu zic vibrează) să rămână decent, dar și amuzant în egală măsura. Și în toată pendularea asta nu reușește decât să exploreze virgin, parțial, dar cu pretenții de emancipare un teritoriu de confluență: vaginul și locul lui în societate, medicină, psihologie, cam multe de explorat pentru un film-ușor-dandy. Nu ratați însă derularea cast-ului la final, abundă în sketch-uri aproape la fel de amuzante ca cele din Hesher.

marți, 24 aprilie 2012

Undeva la Palilula (2012) - mitul fragmentar și memoria imprecisă

Aruncând amatoricește, strabic sau profesionist un ochi peste munca lui Silviu Purcărete în calitatea sa de regizor de teatru tendința  ar fi aceea de a crede că intrarea în palilula cinematografiei, în gura lupului și-a raiului, se face cu un anumit bagaj cultural, cu valiza teatrală și cu toate catrafusele spațio-illo-temporale adiacente. Bineînțeles, reluarea unor trăsături din teatru este inerentă, însă ele sunt dezvoltate, augmentate, potențate, rezultatul fiind un film suprinzător de cinematografic și suprinzător per se. Palilula lui Purcărete se ridică ca o insulă artificială, suprarealistă în marea de realism minimalist specifică unei pleiade recente de filme românești,  un fel de tărâm pseudo-absurd, feeric și ferit, ce-mi amintește de periplul postmodernului Baudolino (de Umberto Eco) sau de cel al clasicului Ulise.



Filmul poate fi ușor acuzat de  neclaritate narativă și de alte plăgi semantice, de neomogenități stilistice sau de sens, însă toate sunt legitimate de stigmatul suprarealist, anacronic în mare măsură, dar revigorant. Pulpa narativă, pulp-fictiunea este livrată sub fomă de amintiri, vocea narativă își face intrarea logică în relatare, continuă cronologic și mai mult decât atât ea este introdusă în ficțiune prin mimetism (vocea naratorului ajuns la maturitate devine pe alocuri parte componentă a ficțiunii). Ieșind puțin din conținutul ficțional al filmului și făcând o rudimentară scală a înregistrării realității se poate observa cum memoria recentă a omului este una veridică, destul de fidelă faptelor petrecute și trăite, dar pe măsură ce timpul se scurge ea  se transformă în amintire, apoi amintirile iau forma unor anecdote și relatarea lor pare a avea prea puțin de-a face cu realitatea trăită și mai mult cu parabolizarea, hiperbolizarea și luarea aminte.



Memoria lui Serafim, personajul principal al filmului și vocea narativă pomenită mai sus,  un înger ajuns în Palilula-raiul bețivilor și doctor pediatru într-un loc unde copiii nu se mai nasc, are cam aceeași construcție anecdotică, fantastică pe care o întâlnim și în Big Fish-ul lui Tim Burton. Și ca să epuizez rapid eventualele analogii, legitime sau nu, sunetul claustrant al locomotivei care îl aduce pe Serafim în Palilula mă duce cu gandul bântuit la filmografia lui Lynch sau la un alt film-al-memoriei My winnipeg, unde amintirea are sonoritatea acelaiași claustre locomotive. Apoi finalul filmului aduce a Synecdoche, New York se apropie mai mult de teatru, își leapădă decorul astfel încât să-l observăm panoramic cu toți scripeții la vedere. Trucul năpărlirii nu este însă total dezvăluit, Palilula trăiește și dincolo de Palilula fie și prin figura vrăjitorească a unei broaște.  Apoi analogii pe bază de ficțiuni se mai pot face în continuare de la Magnolia la jucăriile lui Jeunet, de la lecția de anatomie a doctorului Tulp la cea a lui Greenaway până eu știu... la El labirinto del fauno.


Revenind la distorsiunea realității în urma depunerii memoriei până la precipitatrea ei în amintire, în urma acestui proces culorile se suprasaturează, personajele se tipologizează, odată ce aduni în sertarele minții oamenii pe care i-ai cunoscut de-a lungul vieții începi să-i categorisești. În cadrul filmului  această tipologizare nu pare a fi una simplă, confortabilă, superfluă și convenabilă scenariului, ci ea ține mai degrabă de o mitologizare în timp a omului. Purcărete pare să ne deșire un astfel de mit fragmentar și eminamente muzical, coloana sonoră este incredibil de simbiotică relatării, aș îndrăzni să o pun lângă cupletul Trier-Wagner. Muzicalitatea cere după sine coregrafie, accentele de musical nu lipsesc, nici umorul, nici sadismul, nici anecdota în anecdotă, nici anumite încadraturi fetișiste, concentrate, nici poezia travelling-ului camerei.

Fragmentarea ficțională a ficțiunii cere după sine nu o analiză, dar o aplecăciune, o vedere de sus, un criticism edulcorat și îngăduitor, eu nu am văzut un film, ci am simțit un film, nu e poate cea mai fericită formulare, însă în funcție de poziționarea intra sau meta film se naște o alternativă maniheistă, fie ești prins în hățiș și mesmerizat, fie acuzi obezitatea și pluri-aglomerarea scenariului ori accentele vetuste ale discursului acestui film, peste care pot face (lunar și lacunar) un pas...historian căci cam așa o cere dogma suprarealistă.  

duminică, 22 aprilie 2012

Top actori / actrite pe care iti doresti sa-i dai cu capul de pereti de fiecare data cand ii vezi

O leapșă primită de la Teo. N-am să justific alegerile pentru că inima are rațiunile ei pe care rațiunea nu le cunoaște.

Stephen Baldwin 



Adam Sandler




Steven Seagal

Sarah Jessica Parker

Drew Barrymore

Amanda Bynes

joi, 19 aprilie 2012

The Intouchables (2011) - doza de umor imponderabil

Recentul 50/50 pare să spargă gheața sau mai bine zis să subțieze pojghița dintre umor și politically correctness reușind să facă haz de necaz pe seama cancerului, în limitele timidității și tristeții. The Intouchables face ceva mai mult de atât, o contribuție considerabilă având-o probabil dota umoristică tipic franțuzească, iar în răspărul unei tradiții fetișist-legitim-lacrimogene (cu exemple ca The Diving Bell and the Butterfly sau Mar adentro)  și  în ciuda subiectului sensibil, paralizia, The Intouchables reușește să fie un film neașteptat de amuzant. Prietenia dintre cele două personaje masculine (Philippe și Driss) suferă ce-i drept de surplusul unei convenții narative, de dualismul potrivelii moraliste: paraliticul aristocrat, open minded, formator și dornic să experimenteze noul, în ciuda condiției fizice iremediabile și perifericul de culoare, grobian, dar teribil de amuzant prin naturalețea caracterului său neșlefuit.


Aparent ar fi vorba despre o potriveală maniheistă tipică, însă având în vedere că povestea este inspirată din realitate n-ar trebui să mă cert prea tare cu dihotomia, cu maniheismul, cu yin sau cu yang și să îi las să-și împletească liniștiți catenele. Însă registrul în care se poate discuta despre acest film are prea puțină legătură cu aparatul critic, nici cu cel social nu pare să aibă prea mare tangibilitate. Există câteva elemente care nu dau voie filmului să cadă pe această pantă a socialului, a sensibilizării manipulatoare (manipulare există bineînțeles, dar ea se face cu blândețe și umor): abundența gag-urilor simpatice și sadice, carisma actorilor, neutralitatea situațiilor, nu se întâmplă practic nimic tragic, nu ne paște un final apocaliptic, nici apoteotic, nici deontologic, ci unul reconfortant, un happy ending sub formă de punct înflorit baroc din condei.


Spațialitatea filmică rimează întrucâtva cu posibilitățile de deplasare ale lui Philippe, ea este redusă, dar suficientă și edulcorată de câteva secvențe-adrenalină. Dragostea ocupă și ea un loc precis și teutonic în povestire, muzica de asemenea, o secvență tres drole în acest sens ne dă și o scurtă lecție de cultură muzicală, apoi câte un Dali atârnat pe ici pe colo induce ideea unei pretențiozități oarecum facile. Tragând linie filmul este una dintre cele mai bune comedii ale ultimilor ani, 5, 10, nu-mi dau seama, un film ce-și merită poziția în boxoffice între atâtea substitute umoristice venite de peste Atlantic.

miercuri, 18 aprilie 2012

This must be the place (2011)

Cel mai recent film al regizorului italian Paolo Sorrentino ni-l prezintă pe Sean Penn într-o formă sau formulă androgină, hibridă, ușor spasmodică în ochii pudicilor și complet scandaloasă în cei ai miopilor (vorbesc desigur de o miopie...ideologică). Sean Penn îmbracă, nu fără talent, hainele fashion-soioase ale unui fost cântăreț de muzică rock, mai îmbracă și-un derm pomădat în exces, își trage pe deasupra bluzonul unei gesticulații dubiose pusă pe fondul ex-consumului de droguri, peste toate își ajustează forțat corzile vocale, dar are grijă să le îndulcească afonismul cu ceva aforism, vorbe de duh, umor și concluzii acrișoare despre viață și lume.



Personajul lui Sean (Chayenne) este un pelegrin cu mers sacadat aflat în căutarea dragostei paterne, nu o căutare freudiană, ci una țopăită, răzleață, cu firimituri de bizarerie presărate întru recunoașterea drumului la întors. Chayenne este însoțit aproape tot timpul de o valiză. Travelingul valizei cu pricina  este sinonim cu travelingul (tehnic) propriu zis al filmului. Modalitatea în care este folosită camera și tipul de focusare duc unele secvențe în vecinătatea videoclipurilor. Gestul proximal este cât se poate de legitim deoarece avem de-a face cu o bucată bitter-optimistă din viața unui cântăreț. Această modalitatea de expunere vizuală, deplasarea lină a camerei, familiaritatea ei, modalitatea prin care ea se strecoară printre personaje, toate fac parte dintr-o coregrafie domestică, iar trimiterile (umoristice) la figuri actuale din showbiz ca Lady gaga sau Jamie Oliver  ni-l aduc și mai aproape. 


De alfel filmografia lui  Sorrentino  (Il divo: La spettacolare vita di Giulio Andreotti sau Le conseguenze dell'amore) e una muzicală, fragmentară, filmele sale sunt rezultatul unui montaj seducător, vivid, manipulator, montajul pare să fie prima donă calitate a filmelor sale, apoi unghiulatura neașteptată și personajele exemplare, uniform delimitate, prezentate capsular. Montajul țese în jurul fiecăruia dintre ele un cocon micro-enciclopedic și rapid derulat așa cum vedem adesea și in cazul personajelor lui Jean Pierre Jeunet. Această seductia visualis imi aduce aminte de prospetele filme ale lui Xavier Dolan (Heartbeats, J'ai tué ma mère) sau de modist-tulburătorul film al lui Tom Ford, A single man.

vineri, 13 aprilie 2012

Paște Fericit cu...Ki-duk Kim

Inspirată de cativa oameni buni (Marian, Teo, Marele Ecran, Film-cultura-arta ) care au căzut de comun acord că filmul lui Ki duk Kim, Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring este unul eminamente religios Buticul vă urează un Paște...karmic :) 

marți, 10 aprilie 2012

Shame (2011) - angoasa sexos-urbană

În ciuda unui marketing vicios ce părea să anunțe un film scandalos și greu ingurgitabil atât din punct de vedere vizual, deontologic cât și ideologic, Shame se dovedește a fi de o cumințenie ferchezuită pe toate cele 3 coordonate și de o circularitate edificator-moralizatoare aproape clasică. Am să abuzez în continuare de termenul metrosexualitate deoarece văd aici cam trei  uzanțe semnatice ale lui.


 
Personajul (interpretat de ascensionalul Michael Fassbender) este un metrosexual (nu atât de maniacal ca Bale în American Psycho, însă suficient de bine sugerat), s-ar părea că ar fi și un dependent sexual, deși modalitatea în care ne sunt prezentate scenele de sex trădează o structură scenaristică evidentă, exemplară (cu exemple în tușe groase, femeile alese pentru scenele de sex par să reprezinte categorii/fantezii-femeia de culoare, prostituata, femeia-random, menage a trois-ul sau sora, interpretată de Carey Mulligan, într-o scenă, două, mai mult sau mai puțin freudiste).


Apoi metrosexual este filmul pe de-a-ntregul, arhitectura, orașul, lustruiala dată fiecarui obiect și cadru în parte, grija obsedantă pentru luminozitate, pentru un clarobscur pictural și rece, așezarea în spațiu a lucrurilor, nimic nu pare să fie exogen sau în plus, totul este calculat cu precizie urofobică. Până și scenele statice, lente, filmate chiar din spatele personajelor sunt la fel de calculate, sunt terapeutice, anumite secvențe par a fi variante ceva mai reținute a celor din Hunger, precedentul film al lui Steve McQueen.

Apoi există o altă metrosexualitate sau sexualitate la metrou, subsolul este se pare mediul (sau refugiul) în care personajul pare să simtă veridic în lipsa unor stimuli evidenți, dermici, tangibili, el este atras de o necunocută căruia îi ghicim imediat statutul din obedienta sclipire a inelului de logodnă. Cu această necunoscută ne întâlnim circular (la început și la final), ea e linia de demarcație a personajului, ea este conturul fericirii acestuia, ceea ce se petrece între cele două momente ale întâlnirii celor doi e un fel de agonie postmodern-urbană cu pretenții.


Filmul pare să își propună atingerea unui țel cam stratosferic, cam îndepărat și cam dificil de luat în serios , un soi de existențialism urban, nu sexual ci sexos mai degrabă. Sisiful sexualității își duce greul, agonizează, suferă în muteție, bate străzile orașului, este un pelegrin mut, ne lasă numai să-i ghicim tragedia, o tragedie prea puțin vizibilă sub pleura fashion ce ne este așezată pe chip. Iar atunci când tragedia ni se arată ea cade în genunchi și se zbate modist în limitele unui cadru compozițional și manipulator.


La fel de manipulator este claroboscurul tern al fiecărei scene în parte, dinamica suspendată a secvențelor, muzicalitatea care pe alocuri se dovedește a fi substitut pentru trăire, nu-i rău procedeul din urmă, dar parcă e cam excesiv utilizat.  Per ansamblu ne este servită o tipsie de tristețe, de răceală și pseudo-agonie-modistă, deși în meniu se pare că este trecut un aperitv ceva mai consistent, ca să recurg la un eufemism: eventuala abordare existențialistă, erectilă a filmului se pierde într-un vacuum urban, mundan, anihilator al personalității sau trairilor veridice, acest sexus urbanus este funcțional, dar impotent la dragoste, probabil că filmul vorbește despre imposibilitatea dragostei la oraș. Sexul este cel care se afișează la ferestre și comunică cu orașul într-o scenă de voyeurism ce mă duce cu gândul la Rear Window-ul lui Hitchcock.

luni, 9 aprilie 2012

Recomandări (a)religioase

Jovi de la Filme-Cărți îmi dă un ghiont și-mi propune să recomand, de sezon, câteva filme religioase. N-am să iau foarte literal termenul de religios, așa că am să alunec ușor pe panta ceva mai agnostică a sensului după cum urmează:

Life of Brian 
-pentru că e o satiră de un optimism nebunesc și critic la adresa bibliei ad literam






The Holy Mountain 

-pentru că e de un meta-misticism cam inegalabil, o adevărată alternativă biblică, spun asta pentru că nu e nici măcar o analogie sau o satiră, e fix alternativa


Devils
-pentru că e un fel de evanghelie feminista, scandaloasă, nescrisă


Dogville
- pentru că pe alocuri e mai grăitor, mai pilduitor decât multe parabole biblice, în Dogville sacrificiul și samaritenismul fac parte dintr-un balet...religios


Gran Torino
-pentru că avem de-a face cu un martir înverșunat pur sânge...