Undeva la Palilula (2012) - mitul fragmentar și memoria imprecisă

Aruncând amatoricește, strabic sau profesionist un ochi peste munca lui Silviu Purcărete în calitatea sa de regizor de teatru tendința  ar fi aceea de a crede că intrarea în palilula cinematografiei, în gura lupului și-a raiului, se face cu un anumit bagaj cultural, cu valiza teatrală și cu toate catrafusele spațio-illo-temporale adiacente. Bineînțeles, reluarea unor trăsături din teatru este inerentă, însă ele sunt dezvoltate, augmentate, potențate, rezultatul fiind un film suprinzător de cinematografic și suprinzător per se. Palilula lui Purcărete se ridică ca o insulă artificială, suprarealistă în marea de realism minimalist specifică unei pleiade recente de filme românești,  un fel de tărâm pseudo-absurd, feeric și ferit, ce-mi amintește de periplul postmodernului Baudolino (de Umberto Eco) sau de cel al clasicului Ulise.

Filmul poate fi ușor acuzat de  neclaritate narativă și de alte plăgi semantice, de neomogenități stilistice sau de sens, însă toate sunt legitimate de stigmatul suprarealist, anacronic în mare măsură, dar revigorant. Pulpa narativă, pulp-fictiunea este livrată sub fomă de amintiri, vocea narativă își face intrarea logică în relatare, continuă cronologic și mai mult decât atât ea este introdusă în ficțiune prin mimetism (vocea naratorului ajuns la maturitate devine pe alocuri parte componentă a ficțiunii). Ieșind puțin din conținutul ficțional al filmului și făcând o rudimentară scală a înregistrării realității se poate observa cum memoria recentă a omului este una veridică, destul de fidelă faptelor petrecute și trăite, dar pe măsură ce timpul se scurge ea  se transformă în amintire, apoi amintirile iau forma unor anecdote și relatarea lor pare a avea prea puțin de-a face cu realitatea trăită și mai mult cu parabolizarea, hiperbolizarea și luarea aminte.

Memoria lui Serafim, personajul principal al filmului și vocea narativă pomenită mai sus,  un înger ajuns în Palilula-raiul bețivilor și doctor pediatru într-un loc unde copiii nu se mai nasc, are cam aceeași construcție anecdotică, fantastică pe care o întâlnim și în Big Fish-ul lui Tim Burton. Și ca să epuizez rapid eventualele analogii, legitime sau nu, sunetul claustrant al locomotivei care îl aduce pe Serafim în Palilula mă duce cu gandul bântuit la filmografia lui Lynch sau la un alt film-al-memoriei My winnipeg, unde amintirea are sonoritatea acelaiași claustre locomotive. Apoi finalul filmului aduce a Synecdoche, New York se apropie mai mult de teatru, își leapădă decorul astfel încât să-l observăm panoramic cu toți scripeții la vedere. Trucul năpărlirii nu este însă total dezvăluit, Palilula trăiește și dincolo de Palilula fie și prin figura vrăjitorească a unei broaște.  Apoi analogii pe bază de ficțiuni se mai pot face în continuare de la Magnolia la jucăriile lui Jeunet, de la lecția de anatomie a doctorului Tulp la cea a lui Greenaway până eu știu... la El labirinto del fauno.

Revenind la distorsiunea realității în urma depunerii memoriei până la precipitatrea ei în amintire, în urma acestui proces culorile se suprasaturează, personajele se tipologizează, odată ce aduni în sertarele minții oamenii pe care i-ai cunoscut de-a lungul vieții începi să-i categorisești. În cadrul filmului  această tipologizare nu pare a fi una simplă, confortabilă, superfluă și convenabilă scenariului, ci ea ține mai degrabă de o mitologizare în timp a omului. Purcărete pare să ne deșire un astfel de mit fragmentar și eminamente muzical, coloana sonoră este incredibil de simbiotică relatării, aș îndrăzni să o pun lângă cupletul Trier-Wagner. Muzicalitatea cere după sine coregrafie, accentele de musical nu lipsesc, nici umorul, nici sadismul, nici anecdota în anecdotă, nici anumite încadraturi fetișiste, concentrate, nici poezia travelling-ului camerei.

Fragmentarea ficțională a ficțiunii cere după sine nu o analiză, dar o aplecăciune, o vedere de sus, un criticism edulcorat și îngăduitor, eu nu am văzut un film, ci am simțit un film, nu e poate cea mai fericită formulare, însă în funcție de poziționarea intra sau meta film se naște o alternativă maniheistă, fie ești prins în hățiș și mesmerizat, fie acuzi obezitatea și pluri-aglomerarea scenariului ori accentele vetuste ale discursului acestui film, peste care pot face (lunar și lacunar) un pas...historian căci cam așa o cere dogma suprarealistă.  

Tweet