The Hunger Games (2012)

The Hunger Games a reușit să genereze o frenezie (chiar globală) aproape inexplicabilă, succes catalizat și de popularitatea cărților, 3 volume la număr. La o primă vedere subiectul este unul cât se poate de amoral și de scandalos, asta dacă e turnat într-o formă compatiblă: o mână de adolescenți sunt aruncați într-o pădure și obligați să se ucidă, asta în timp ce sunt vizionați de un public bălind la blidul entertainment-ului. Imoralul  situației a fost surprins cu mult mai autentic (și chiar într-o tonalitatea umoristică) de către filmul japonez Battle Royale (2000). Având la dispoziție cam același plot, Battle Royale reușeste să fie ceva mai veridic, mai minimalist, cu mult mai îndrăzneț și mai sadic.

Battle Royale

Vecinătatea conținutului celor două filme e oarecum întâmplătoare, Battle Royale este un film-decupaj-ipotetic pe când The Hunger Games a apărut într-un moment în care imaginarul filmic se scurge în realul societal, intriga narativă se pliază pe criza economică actuală și iau naștere astfel o serie de analogii care trec nestingherite printr-o serie de falii temporale, ba personajul Katniss Everdeen (interpretată de talentata Jennifer Lawrence) este o Artemis post-modernă, ba filmul trage de clopotul stomacului global ca să i se audă ghiorăitul la nivel intergalactic. Exagerez hiperbola căci la fel de exagerată este și lauda adusă acestei găselnițe ludice a foamei, care foame e atât de translucidă că deși sintactic e prezentă, semantic lipsește cu desăvârșire. 

Ce-i drept chimia personajelor (Jennifer Lawrence și Josh Hutcherson) face câteva balonașe în retortă, avem și-un Woody Harrelson bahic pe post de mentor ratat, însă restul personajelor nu sunt decât gloate kitschioase, hiper-cromatice de umonoizi travesti. Viitorul post apocaliptic  post-recesiune este unul roz în cel mai propriu și mai cărnos sens al culorii. Aproape că devine agresivă această idee cum că oamenii viitorului trebuie să arate vestimentar cel puțin ca Lady gaga. Însă filmul nu este decis asupra bucații temporale pe care o molfăie cu gura flămândă și uscată, masticația mută dumicatul temporal ba în cavitatea unui timp ce pare să aducă cu o versiune vintage a lagărelor naziste, ba în pădurea unui timp prezent unde puberii se urmăresc ca niște predatori, ba în viitorul hiper-cromatic mai sus amintit. Probabil că în cadrul cărților lucrurile sunt ceva mai precise.

Filmul își propune să fie pe lângă un fals semn de alarmă tras la porțile recesiunii și o scurtă lecție de PR și marketing. Apoi în ciuda subiectului destul de ofertant (din punct de vedere amoral) filmul (și cartea bănuiesc, deși am auzit că-i cu mult mai hardcore decât pelicula) își trasează (paradoxal) limita și conturul unui politically correctness deranjant de evident care spre final devine hilar, dacă nu penibil, unde mai pui că ultimele acorduri răsună jalnic până la piciorul metric al sonetelor shakespeariene (vezi nereușitul suicid cu mure). Iar secvența oarecum cheie a filmului menită să sublinieze instinctul înnăscut hain al puberului, e de fapt balet surd, stilizat, cosmetizat, ascuns de privirile unui public presupus pudibond. 

Există pe de altă parte și un abuz al CGI-ului care e atât de convenabil plasat încât nu-i mai trebuie nicio logică de bun simț, el este pur și simplu, CGI-ul e aici un demiurg atotputernic, e dumnezeul habotnicilor, n-are nevoie de nicio explicație, el apare pe cer din neant, scuipă foc și știe tot datorită unor discipoli de soi care îi manevrează butoanele dintr-un turn de control și fildeș cibernetic. Râmânând tot la nivelor datelor tehnice, e uimtor cum de un film doldora de cadre mișcate și momente de (probabil) handy-cam poate avea atâtea încasări la boxoffice (a obţinut încasări de 155 de milioane de dolari în primul weekend). 

Tweet