miercuri, 31 august 2011

Final Destination 5

Nu cred să fi văzut până acum, integral, decât prima parte, deci orice încercare comparativă ar fi zadarnică, pot face numa una cronologică de prisos, cea de-a 5-a este un prequel al primei părți. Moartea accidentală, căsăpirea cronică, comică, sistematică și nemiloasă până la eludarea vreunei posibilități de happy end clasic delimitează insular fiecare film din serie așa că nu ar avea vreo importanță ce parte ai ratat, ele sunt mere fetide în același coș fatidic, alegi la întâmplare, gustul e probabil similar.


Final destination este o ciudățenie structurală, o bizarerie moralist-cinematografică la Hollywood, a nu ierta nici măcar personajele îndrăgibile de contondența potențială sau proprie obiectelor din jur e un act narativ suicidal. După vizionare câteva puștoaice se întrebau în baie: băi,dar ce naiba mă, de ce au murit toți. Și totuși, în necrofilia sa, filmul are priză la public, te prinde într-o menghină, știi precis ce urmează, important e că nu știi exact cum. De această dată cum-ul e un cumul 3D, uzitat foarte bine chiar, pironii îți intră fix în frunte, te umpli te sânge, ligamente și alte măruntaie, țărușul ți se adresează, e pentru prima oara când 3D-ul mi se adresează, când mă amenință,


până acum 3D-ul mi-a etalat meduze, fulgi și alte rahaturi plutitoare slo mo menite să-mi manipuleze ochiul, acum el îmi este torturat la propriu, semn bun zic. Cu toate că CGI-ul nu-i deloc rău, cu toate că sadicul merge suficient de departe, trece de buza absurdului, aluncă în prăpastie și se hâțână pe o creangă deasupra hăului, cu toate că există un comic de situație savuros așa cum o cere tradiția filmelor precedente, îmi este neclară însă prestația actorilor. Nu știu dacă este jucat execrabil sau dacă așa le fuse învoiala. Căci prestație bășcăloidă, voit ironică nu e pe de-antregul, nici nu știu dacă ar fi fost o idee bună să fie așa.


Prestație voit ironică e spre exemplu cea din Hot Fuzz sau Shaun of the dead, ea intervine cumva natural acolo, e o variabilă ce ține probabil de umorul britanic, oricât de redundant ar suna, mentalul colectiv, națiunea, modelează astfel de umoruri filmice. Însă Final Destination este un prunc vitreg crescut la țâța happy end-ului, oricât de sinuoasă ar fi calea până acolo, trebuie să rămână un rest gratificator la final, însă acest puber refuză calea cea dreaptă și totodată îi este rușine de propria mumă și parcă nu știe ce să facă cu jocul actoricesc. El rămâne ca un liant amorf undeva suspendat într-un limb, între sardonic și serios, înclinând ușor spre taler. Cu excepția acestei imprecizii ușor deranjante, restul filmului s-a dovedit a fi o porție sănătoasă de sadism tembel, incredibil de comic și onest încropit vizual.

luni, 29 august 2011

Pândind la dragoste cu ochii închiși

Am aflat de existența cărții de pe facebook, am citit-o în format pdf, iar coordonatele postmodern-cauzuistice au continuat și la nivel de conținut după cum urmează:

mateuS: buna
ana_veverita: sal
ana_veverita: ne cunoastem..?
mateuS: da. am id-ul tau de pe tagged, tocmai mi l-ai dat
ana_veverita: aaaa, ziaristul
ana_veverita: :-)
mateuS: m-am gandit sa salut veverita
mateuS: sa vad daca da din coada la o ora asa tarzie


Mi s-a părut a fi o carte încăpățănată, un demers stilistic demonstrativ, prospețimea, zeflemeaua îi sunt vizbile, slova e naturală, amuzantă, însă dacă e să fac un pas îndăratăt, să-mi iau un avât icaric și să mă mut în meta-sferă  i se cam văd cusăturile, potrivirile, catharsisul postmodern, însă această viziune a mea (probabil deformată) trebuie cumințită la gândul că romanul este rezultatul muncii unui tânăr debutant, Alexandru Nemțanu (găsiți aici un interviu cu autorul).



Iată și debutantul cărții:

Sufăr de satiriazis, corespondentul pentru nimfomanie la bărbaţi. O boală pe care, din păcate, chiar şi unii medici o subestimează în necunoştinţă de cauză. Efectul ei în plan concret este însă unul extrem de periculos pentru individ, vizând incapacitatea psihică a unui bărbat de a rezista prea mult timp fără activitate sexuală. Ceea ce înseamnă alternarea femeilor cu masturbarea până la epuizarea fizică (găsesc de prisos a mai explica ce impact au asupra organismului numeroasele ejaculări zilnice).

Nestăvilitul personaj este nevoit să urce propria golgotă, să orbecăie în propriul ghetsimani

M-am îndreptat spre pădure, și, cu cât mă apropiam mai tare, o simţeam din ce în ce mai pură, până s-a contopit în virginitatea unei fete de grădiniţă. Vântul foșnăia printre frunze ca pe sub fustele unor damicele zvăpăiate. Mi-am deschis porii și am lăsat aerul să mă pătrundă.

și în calitatea sa de jurnalist trebuie să realizeze o antologie despre viața călugărilor dintr-o mânăstire, lucru ce îi va sta drept boloboc pentru propriul hedonism. Dialogurile cu fețele bisericești (una dintre ele fiind mai pregnantă) sunt întrucâtva revelatoare, garnisite, bibilite, încondeiate:

-Atunci, de ce crezi tu c-a ales să sufere atât?
-Mințile noastre umane nu pot întelege masochismul de pe cruce, părinte! Nu știu. Probabil a simțit nevoia să-și ispășească propriile greșeli, de a fi cerut mereu oamenilor mai mult decât puteau duce. A fost un fel de experiment, cred eu.
-Dar ce nevoie ar fi avut Dumnezeu să experimenteze pe piele Lui?
-Păi, trebuie privit tot în comparație cu omul ca să putem înțelege asta. După cum omul creează țigara și mai apoi devine dependent de ea, așa și Dumnezeu și-a creat o dependență pe seama lumii. La fel ca țigările pentru oameni, și pentru El lumea funcționează pe același principiu. Știe exact când și-a aprins țigara, cât va dura și cum o va stinge. Numai El știe câte fumuri mai are de tras. E țigara Lui și face ce vrea cu ea. A arătat că poate s-o și scuture când se enervează, dar că poate fuma și liniștit. 
Trebuie să recunoaștem că Dumnezeu și-a format un viciu pe seama noastră! Nu-l mai interesează să ne persecute, ci pur și simplu ne savurează declinul. Ar avea vreun sens ca noi, actorii, să protestăm? Nu. Din moment ce n-avem niciun merit pentru rolul care ni s-a dat în piesă, într-o familie și o societate anume, orice reproș ar fi ridicol. Orice tentativă de a responsabiliza Creatorul pentru soarta noastră, bună sau rea, ar fi cu atât mai absurdă cu cât El ne-a îngăduit la fiecare pas şi portița de abandonare a piesei: SINUCIDEREA. 


 Cititorul întreabă autorul:

Odată încropită antologia ecumenică, personajul, Matei pe numele său (sarcasm nominal probabil) cade în rabbit hole, iar în căderea-i slo mo se agață de rădăcini freudiene, de rizomii trecutului proto-amoros și de stâncile propriului stoicism repugnat. Deluviul de seve-concluzii alunecă într-un final pe care eu una nu prea l-am dibuit din punct de vedere compozițional și de aceea aș vrea să îl întreb pe autor de ce a ales mântuirea personajului sau mai bine zis de ce așa o mântuire, e ea o ironie, o întâmplare, un execițiu onest sau expresia unei temeri față de cutuma romanească îndoctrinată la noi sau ce a vrut să reprezinte acest final mai exact? Finalul nu e chintesența acestei cărții, restul cărții este cel care m-a prins, iar finalul este cel care m-a...desprins.

sâmbătă, 27 august 2011

The tree of life: Evanghelia după Malick

Puhoi de lume la Noul cinematograf al regizorului român, așezați pe băncile de inpirație catolică, incomode, am asistat la predica evanghelicului mistic Malick. Am moșit nașterea unei predici vizuale, senzoriale, seducătoare ca orice altă predică: bobul de muștar crește, se dezvoltă, se revoltă, devine. Acest bob de muștar, acest mic mesia de suburbie este fiul unei familii antinomice, tatăl este dictatorial, mama edulcorat-permisivă. Micul mesia își caută locul în lume, pe sine și pe normatorul de sus. Un demers asezonat cu verbalizarea minimalistă a  launtricului  retoric, minimalism în sensul biblic. Cuvântul este în cea mai mare parte o frântură de psalm. El (cuvântul) devine fribra unui construct pur narativ pe alocuri, ca mai apoi să dispară și locul să îi fie luat de un puzzle vizual nebunesc, un conglomerat născut la confluența dintre simțire, memorie, poveste, morală și timp.


Această sinestezie nu-l face tocmai propice unei vizionări în aer liber, căci sinestezia devine astfel dublă, iar percepția cu atât mai dificilă, vântul îți încrețește dermul, un stol de păsări cu burțile luminate de reflectoare îți trece pe desupra, iar un altul îi rimează pe ecran (similar cu cel din Biutiful), apoi Brahms, Pitt, Pean, basme, parabole, impresionisme, suprarealisme. Încrengătura pomului e una complexă și nu în sensul unei alambicări voite, sensul este acolo unde trebuie să fie, transparent, ceea ce trebuie construit este decodorul.


Filmul nu respectă o structură riguroasă (narativă, vizuală) dintre cele consemnate de istoria cinematografiei (nu spun că este un film-excepție sau de excepție, ci un film-contraexemplu) și de aceea el se situează atât stilistic cât și ideologic în altă parte. E un film altfel ce nu poate fi privit cu vechiul aparat de percepție, el trebuie privit tot altfel. Problema e cum îți construiești acest nou aparat perceptiv, n-ai decât să fii docil și să-l deprinzi din mers. Mi s-a părut a fi un film închinat memoriei și nu vorbesc de o memorie cronologică, factuală, ci de una senzorială, permițându-mi să pun semn de egalitate între memorie și viață. Începutul filmului e tot un fel de crâmpei de memorie, aceea a universului și a propriei facere,


apoi macroviziunea se restrânge la dimensiunile planetei noastre, toate redate într-o manieră neașteptată, alternanța dintre secvențe este uimitoare, discrepanța stilurilor la fel, de aceea pentru a le putea privi și accepta ca un tot unitar este nevoie de un soi de deschidere alter-modernă. Malick e deci un vizionar, ce-i drept novice, însă suficient de îndoctrinat încât să spună de aici începe altceva. Revenind la ceea ce am înțeles eu prin memorie senzorială, după ce asistăm la derularea documentaristică, totodată lirică, close-upată a memoriei lumii, o lume geologică, meteorologică, organică, derularea se oprește asupra microuniversului familial, alocal ( gândul îmi fuge la The Bunishment). Apoi memoria lumii organice este recapitulată de fătul embrionar, se spune că el seamănă pe rând cu un vierme, o broască etc în cadrul evoluției intrauterine. La nivelul microcosmosului familial are loc simbioza dintre acumularea memoriei (aka vieții) și modalitatea de redare a acestei acumulări. Astfel că memoria copilăriei se identifică cu imagini ludice, cu plan detalii epurate de simboluri, emulsionate de pragmatic și cuvânt, ele sunt trăriri în stare pură, descoperirea directă a lumii înconjurătoare, a noului aparține în egală măsură personajului puber cât și privitorului. Malick cântă din flaut return to innocence și noi ne întoarcem hipnotizați de viersul său pe crengile pomului vieții. [Intersantă imaginea morții văzută prin prisma copilăriei, posibila moarte a mamei  e congruentă cu o albă ca zăpada într-un sicriu de cristal.] Apoi memoria adolecenței se identifică cu forța narativului, crâmpeile vizuale haotice din copilărie sunt înlocuite de dialogul cu paternul, cu tatăl teluric cât și cu cel ceresc,


un dialog inchizitorial de ambele părți, absurd, pe alocuri de un absurd prea puțin legiferat pentru că el este absurdul depus de memorie. Altfel spus atunci când dau paginile trecutului și îmi aduc aminte de regulile impuse de părinți îmi vin în minte selecții ce s-au amestecat probabil cu alte principii dobândite în timp, iar din ele a ieșit o rezultantă sau absurdul depus de memorie. Totodată parabola ridică și problematica identității punând-o în strânsă relație cu dragostea: vreau să fiu iubit pentru că sunt cineva, altfel spus nu mai sunt copil, nu mai sunt iubit pentru că-s drăgălaș și ingenuu ci pentru că sunt EU, pentru că am devenit.


O resuscitare creștină a iubirii față de aproapele deci, cu un plus de existențialism și alteritate. Încheierea filmului, apocalipsa după Malick, e una apolinică, încântătoare, spasmodică, enervant-circulară, dar e rezultatul unei asceze, a unui misticism domestic, simplu, redat însă complex, o complexitate neobișnuită, suficientă sieși, moderat suprarealistă. Mulțumim Malick că nu strivești corola de minuni a lumii.

vineri, 26 august 2011

Hoția la români

Se spune că nu există popor în lume care să aprecieze hoția mai mult ca românii. Imediat după naștere, pruncului i se fură un sărut. Câinele din casă e iubit pentru că e hoțoman. Elevul învață să copieze pe furiș de la vecin. Profesorul plagiază. Păcăleala și șantajul se practică peste tot. Mirelui i se fură mireasa. Politicianul este corupt. La piață vânzătorul măsluiește cântarul. Fiecare "se descurcă" la locul de muncă.

 
Cam de la Cantemir încoace antologiile, eseurile, aducerile aminte, incursiunile în istoria identității românilor ne subliniază tarele, unele o fac mai apodictic, altele mai docil, astfel de scrieri urlă la cerul schimbării, cer instelat lipsit de ecoul teluric al legii morale (vorba aia: I KANT). Poate că nu e deranjantă această tragere de mânecă atâta timp cât pe etichetă scrie 100% real, însă de ce hoția la români și nu bunătatea la români sau orice altă calitate, abilitate, element de brand național cu plus? Pentru că probabil n-ar fi intersat pe nimeni. Românul tânjește după astfel de autoflagerări, nici capra vecinului nu rămâne neflagelată, alții-s mai răi ca noi, lasă mamă tot mai bine e în România, ce țară frumoasă avem, ia uite ce dealuri colea, eh, că mai fură și Fane că îl roade stomacu asta e, tre să trăim și noi cumva, păi nu? ai dracu ăștia de la putere să ia ei tot.-complacere masochistă, capra e țap ispășitor. Marius Ghilezan merge cu antologia furtului la români până la rădăcini ancestrale, la cutume, la frâiele oralității și ne prezintă hoția ca educație, iterată fiind celor 7 ani de-acasă:

Făt Frumos merge fie să fure pasărea care la rândul ei fura, fie să ia fără știrea împăratului calul năzdrăvan din grajd. În anticamera devenirii umane se face cu bună știință apologia furtului. Să dădăcești, să prețuiești, să crești hoțomanul care stă la pândă în fiecare copil e o tandrețe criminală. 



Dacă sistemul de valori al unui individ înglobează și luatul fără aprobare, apăi această abilitate se omogenizează cu restul valorilor din matrice, ea se normalizează, hoția la români devine astfel un proces nativ și alter-nativ, alternativa la cea de-a opta poruncă. Problema e că nu există pusee de conștiință la români. Doar consimțământ în stadiu primar și cooperare în cel maladiv-agravant, când prin tăinuire vina e aceeași. Dincolo însă de consemnarea seducătoarea a omniprezenței hoției în cotidian și istoric, de la cățelușul cu părul creț care fură rața din coteț până la ITști spărgători de softuri și parasofturi, care să fie forța primă a acestor porniri, ce îi menține eppur si muove-ul și mai presus de toate Ce ar putea să zguduie societatea ca să se ivească o nouă șansă pentru schimbare. Aceasta este întrebarea laitmotiv a cărții, repetarea ei obsesivă nu este întâmplătoare, ea sună ca un gong, capătă un retoricism impenetrabil, sec, problema e că te înveți pavlovian cu sonoritatea ei. Rezultatul acestei cărți-demers nu cred să fie iritarea, instigarea la revoltă ci conștientizarea și nu o conștientizare pozitivă care să aibă efect imediat acționarea, ci îngrețoșarea în fața unei imposibilități, sentiment vomitiv de la Sartre citire.  Suntem o adunătură de Sisifi numa că cel mai probabil bolovanul cu care ne luptam nu e tocmai al nostru, iar asta nu îl face deloc mai greu :D

miercuri, 24 august 2011

Lecția de imoralitate și estetică: Beautiful

Viziunea lui Ki-duk Kim asupra femeii, așa cum reiese din majoritatea filmelor sale, e una intrigantă, zbuciumată, întrucâtva obscur tributară unui ascetism magdalenic, femeia lui Kim e o târfă-sacră, de cele mai multe ori mutilată de mutism, vindicativă sau resemnată, ea poartă crucea frumuseții, sexualității și filimorfismului său (sau morfă filiformă). De această dată Kim semnează doar scenariul, dar este sesizabilă aceeși aplecăciune către o formă de proslăvire denigratoare a femeii. Protagonista e o tânără frumoasă, singură, conștientă de calitățile sale pe care le păstrează doar pentru sine,


alte Kim-oglinzi recurente


o atitudine cât se poate de narcistică la o primă vedere, însă din ea transpare o anume dilematică a esteticului:  subiectul nu se poate dispensa de esteticul său, de învelișul său oricât ar vrea, deși în Shi gan spre exemplu el reușeste destul de bine,


aspectul se adresează în mod direct celuilalt, celălalt reacționează, însă subiectul purtător de estetic discrepant refuză apropierea celuilalt, nu înțelege de ce esteticul trebuie să fie liantul cu alteritatea, cu cel de lângă. Înainte de a fi o incursiune spasmodică în universul unei narcisiste,


în sfera alter ego-ului, filmul este și o analiză fină a alterității. Acestă analiză face apel la mijloace ce bat la poarta moralei și patologicului, fătuca este violată, socată fiind ea încearcă să se urâțească, devine propra-și hoață de frumusețe, ia măsuri exacerbate, iraționale. Concomitent cu obsesia sa deconstructivistă


se naște obsesia bolnavă a unui admirator, obsesie acoperită de plușul cuminte al unui alter ego protocolar și reverențios. Filmul e de o simplitate amorală aparte, pune semne de întrebare și deasupra dihotomiei de gen și reușește să dez-hibeze (să scoată hibe la iveală adică) misoginisme (sau pseudo-misoginisme) prin intermediul umorului.


Panta filmului e incredibilă, mă opresc cu spoilărul aici.


Găsiți filmul, moca, AICI vă faceți rapid un cont and that's it :D

luni, 22 august 2011

The rise of the planet of the apes

Înainte de a pune axiologicul, hulpava genetică post-modernă sau o posibilă reinterpretare în răspăr a teoriei darwiniste drept gard ideologic imprejmuitor, mulți se întreabă de se s-a pus pe focul peșterii căldarea cu maimuțe, din nou.


Motivele trec parcă oleacă dincolo de boxoffice și avida dollarism. Povestea bine închegată, mesajul ei moralizator, ce-i drept ferefenițit, dar onest cu semnificația lui, elementele vizuale cizelate brainwash, jocul actoricesc cuminte spre profesionist, toate converg cătinel către un sor orbitor, acolo unde se adună spasmodic ca fluturii la felinare producțiile americane seductive (termenul nu există în limba română, dar "seducător" parcă tot nu-mi vine să zic, poate mai degrabă "momitor", seducător stă probabil pentru: )


iar The rise of the planet of the apes e un exemplu de cinema optimist-constructivist-seductiv, într-adevăr nu atât de exacerbat de seductiv ca Shawshank redemption, filmele lui Cameron, filme soteriologice ca I am legend, The road sau la timpul trecut-It's a Wonderful Life, dar e suficient de îmbibat cu mirodeniile rețetarului seductiv, papilo-gâdilător-recompensator încât să orbiteze în jurul lor. Mă tot învârt la rându-mi, canibalic, în jurul ceaunului și ezit să mușc carnea de maimuță (din punct de vedere darwinist și din punctul de vedere al filmului de față canibalic e un termen corect), ce vreau să spun e că există o tagmă de filme ademenitoare, transparente, cu brainwashu la vedere, dar care ies bazma curată din căldarea criticii pentru că nu ofensează suficient prin nimic astfel încât să le poți denigra, sor intangibil, te uiti la el, te încălzește, mâine mai iese altul, același și te obișnuiești (blagian) cu lumina lui încât ai senzația că ți-e vitală.


Întotdeauna transformarea sub toate formele ei fascinează fie că e vorba de o pretty woman, o cenușăreasă, un băiet avut, un cerșetor, un gregor samsa, o maimuță umanoid. Transformarea coincide aici cu acumularea de materie cenușie și ceva spuză de sentimente umanoide, rezultatul ei ultim intrigă, asezonat fiind cu victime colaterale din ambele tabere vătămate pe mai multe paliere, de la derm la anima.


Rezultatul: homo sapiens e demult stăpînul simbolic al ...sistemului solar, însă când altă specie, accidental conviețuitoare, preia bună parte din abilitățile sale ea nu se adapă și la fântâna iluzorie a regelui stăpânitor, ci se retrage, trece întradevăr punitiv prin scutul uman, societal, tehnologic etc dar se retrage, caută un shangri-la. Noua specie e cumva...convergentă, se contractă sistolic, noi continuăm să fim sclavii expandării, diastolei. Bun, asta e doar o iluzie, probabil că filmul va avea și o continuare și atunci expansiune va fi concomitentă, de ambele părți.

imaginea asta mege însă parodiată via Twilight :D 

Ca să revin de unde am pornit, nu mă interesează faptul că s-a mai făcut încă un film cu maimuțe umanoide, intenția a fost bună, trage ca un homuncul diform de limba clopotului umanitatii, bate timid la poarta conștiinței societale, o damă păroasă cu porjartier îi deschide, nu se prea înțeleg la preț, dar până la urmă se retrag într-o chilie.

ps: mi se pare mie sau Franco a început să îmbătrânească?  trist...
Tom Felton e la fel de Reacredință ca în Harry Potter, are baghetă și aici, una electrică de data asta


iar maimuțele nu-s foțate estetic, îs taman cât trebuie de creepy și suficient de antropomorfizate cât să nu cadă în penibil.


sâmbătă, 20 august 2011

Ștrumfii 3D


Nu mă pot uita la acest film decât cu un ochi miop, vânăt, albastru, maleabil, atins de cataracta unui imaginar permisiv, aruncător de priviri ștrumfești.  Miopia îmi poate fi tratată însă printr-o focalizare comparativă, îndreptând lornionul spre Alvin and the Chipmunks să zic, acolo unde vevericoasele cu voci zgârietor de subțiri, surate de primă spiță cu crazy fog, ajută la redresarea ontologică a prietenului lor umanoid și la propria lor afirmare muzical-ridicolă. Substratul din spatele unei astfel de afirmări poate fi un fel de protest adus unor produse precum Bieber sau Rebecca Black (exemple aleatoare și anacronice) și atunci mut cătinel vevricoasele în cușca unui posibil pamflet peste care a fost aruncată o pânză, un celuloid imaculat ce impiedică trilul dinăuntru să răzbată. 


Diferența majoră care face din The Smurfs un film ceva mai enjoyable este intruziunea unor fantasmagoreli comice, deși începutul filmului pare să promită un umor obositor de pueril, pe parcurs, concomitent și direct proporțional cu pătrunderea ștrumfilor în planul realului umorul capătă valențe, el se afirmă prin intermediul unor personaje cu potențial timid de icon-figure: o pisică antropomorfizată nonverbal 


alături de stăpânul său ei diliu și magic, restul ștrumfilor sunt încorsați în tipologii ultra-rețetărești în conformitate cu basmul matrice și uzitează în permananeță un vocabular supus unei conversii semantice pe alocuri supărătoare, orice înjurătură sau vorbă de duh e ștrumfită de sens. 


Povestea clasică poartă însă o spuză dilematică post-modernă, viitorul tată post modern, post paternalist are nevoie de un exemplu-simbol pentru a-și recăpăta încrederea în sine, în capacitatea paternă, pentru a-și restitui autoritatea, piticii albaștri îl pregătesc pentru piticul ce va să vină. Educativ deci, stereotip până peste poate,  dar stereotipul e poate cea mai bună armă persuasiv-educativă. Ștrumfo-alinierea pentru ștumfo-injecția de ștrumfo-alienare.

joi, 11 august 2011

The Goddess of 1967

În Film (vorbesc aici de film ca entitate) imaginarul, bucolicul, fantasmagoreala  pot fi uzitate în fel și chip, după chipul și asemănarea omului. Diversitatea e vizibilă, consemnabilă, măsurabilă interjecțional, gura de deschide larg,


printre molari ies vocale rotunjite de uimire, iar în locul lor pătrunde imaginarul, o parte din el ajunge la plafonul de sus, bănănăie, se lovește amețit de pereții judecății, o altă parte ajunge acolo unde trebuie, unde nu există uși zăvorâte sceptic. Însă consider că diversitatea cea interesantă se identifică la nivelul delimitării dintre imaginar și real, nu este la mijloc numai o chestiune de stil, ci și de administrare, cât să fie pulpă și cât să fie gust, unde începe una, unde supurează cealaltă. O delimitare clară oferă confort, subiectul știe la ce se uită, la un fantasy, la un sf, la un film pentru copii astfel că imaginarul este fie delimitat precis de real (însă niciodată dezombilicat complet de mumă-sa mundană), fie el pătrunde în real ca factor exogen, perturbator, ca minune, ca portal, ca obiect magic, ca forță supranaturală și este anexat cu ușurință lumii obișnuite, fie el reprezintă un construct ajutător, pur vizual, care nu are legătură neapărat cu realitatea filmului ci cu realitatea privitorului, fie imaginarul e folosit drept simbol din diverse rațiuni, servind o serie de interese de la propagandă la politically correctness și tot așa. Îmi cer scuze de lunga introducere, simțeam nevoia pur personală de clarificare a unor concepte,  sunteți învitați să completați lista uzanței imaginarului în cinema.


În The Goddess of 1967 imaginarul se delimitează inteligent, poate și oleacă involuntar, de real. Baleierea temporală, flashback-urile narative ale personajelor ies la iveală sub pîrghia psihanaliticului (vina, incestul, convertirea, abuzul, răzbunarea), apoi delimitarea spațială e una imprecisă, dar suficientă relaționării dintre cele două personaje: un japonez venit în Anglia să-și cumpere o mașină și o fetișcană oarbă și zbanghie. Un cuplu de un exotism aparte, ludic-spiritual, o compatibilitate înduioșătoare, un liason ca o panglică legată într-un copac.


Învârtirea labirintică printre rememorări și scopul prezent, acela hedonist al achiziționării mașinii, delimitează un imaginar deosebit de cele trecute în condică. El este un fel de imaginar-gag, spre exemplu Tarantino folosește un astfel de imaginar-gag, un imaginar perturbator, ușor atașabil realului, dar niciodată proprietate definitivă a acestuia.

Exemple de imaginar-gag (imagaginar), brevetez of course



Culorile accentuate aduc lucrurile mai aproape, le fac mai reale, ele mai trag o tușă imaginarului și-l delimitează insular,

 gus van sant where are you? 

sunt parcă o ofrandă adusă fătucii nevăzătoare, un personaj ușor de încadrat într-un șir de zeițe, dublu remarcabile: prin culoarea părului și prin ușchenia firii:






Deși am tot vorbit de imaginar, de motive psihanalitice, de rețetarul specific basmului, străinul vine de peste mări și țări, are un task de îndeplinit, el vrea o mașină rară, un cal putere mâncător de jăratec și benzină, dar trebuie să traverseze serpentine, styx-uri pentru a-și da seama că scopul pe care îl considera prim e doar o umbră a celui realmente valoros, un demers moralist deci imbrăcat în țoale altermoderne peticite cu fragmente de advertising pur, uimitor de compatibile poveștii.



Filmul e uimitor de freș și de multicultural înglobator. Închideți ochii și deschideți gura :D


Film powered by Richie