Țigara unui viitor de paie

Înainte de toate: cam unde se situează poetul român azi? care e condiția lui? se târâște baudelairian de-a lungul trotuarelor proaspăt bordurate? visează la paradisuri pierdute scrijelindu-și nema putirința în cărnuri? se bombasticizează, își unduiește baroc slova ca iedera în jurul ideii sugrumată de atâta frunziș supraparfumat? își arogă statutul de poet naiv, înșiruitor de mărgele metafizice pe ață subțire? La o primă înmuire a degetului în empiric observ o supraviețuire concomitentă a categoriilor de mai sus și a altor câtorva, există poetul, poetesa de hi5 (nu știu dacă mai există hi5 anyway), versetarul de moment and so on.

 Alan Feltus, The poet and his muse

Nu cred să existe un curent poetic pe teritoriul romînesc la ora actuală, românul s-a născut poet, o suprapopulare poetică deci, și nu extrapolez axioma populară ci trag concluzii pe fond real, uitați-vă numa la ce se întâmplă pe hyperliteratura. Bun, avem poeți, mulți, cum delimităm calitativ slova, cum cântărim și cum alegem, cum identificăm poetul și penița sa, adică stilul. Poezia lui Marius Ghilezan nu pare să aparțină categoriilor menționate, ci ea cutreieră cărări palimpsest, merge pe urmele unui pribeag martir și îi adună os cu os moaștele memoriei. Frânturile sunt puse cap la cap, încropite cu ligamente-pamflet, cu cartilaje actuale, perforate de-atâta fotbalosophie, de-atâtea goluri date la poarta nepăsării. Ținând cont de experiența jurnalistică a autorului, versul său e unul gazetăresc, intruzionat de axiome proaspete cu potențial de sedimentare în mentalul colectiv:

{exemple:
cititul feței e o lectură obsesivă
un loc de verdeață unde cântă pruna-n strună
memoria se așează pe creier ca niște felii}

de o voce imperativă, militantă, de glasul elogiului adus unui trecut martiric îndreptățit la reveranțele prezentului. O poezie-trezie, în egală măsură nostalgică, ce se agață de tarele unei bucăți de prezent înzorzonată până peste poate, o poezie pârghie, o poezie cric pentru roata unei națiuni sedentare. La o așa conștiință națională fudulă de urechi nu știu dacă o poezie pamfletară poate aduce schimbarea, nu știu dacă poate măcar instiga, dar uzanța ei ca ceas deșteptător e o performanță în peisajul poetic vitraliu, prin ea trece o lumină apusă, o lumină ce aprinde țigara unui viitor de paie.

Duhnește pădurea,
adâncurile miros greu,
trafic de organe,
incest,
sperjur,
mitocănie,
atâtea frunze cât să pui de-un marș.
iar răul să-l mesteci
în borhotul vremii. 
 Marș

Patimă, m-ai făcut să ard în țoale violete,
O viață am dedicat religiei și chiar o moarte, morții.
La idolii tăi m-am închinat ca un nebun fără sânge.
Ia furia mea, acum sunt violet pe deplin.
Violet pe deplin

Când te rugam ceva,
Mă puneai să-ți număr indienii de pe spate,
când te sărutam,
ziceai că miros a usturoi,
când săream pe tine,
ziceai că-s balenă,
dar nu te deranja portofelul:

dimineața 
eram cu mult mai ușor.
Refuz

Ana către Manole:
ai mere?
-Am o părere.

fă-te că te faci zid,
în calea atacului meu 
și lasă-mă să marchez
când te scap 
în poarta stelelor. 
Balada 

........................

Din atâta-mpărechiere şi impreunare,
Tu ai ieşit tâlhar de drumul mare.
Na! ţine o ţigare.
(Tudor Arghezi, Fătălăul)

Tweet