Wrecked

Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide...Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ... 

                                                                                                             Blaise Pascal  

De ceva vreme încoace se se cam observă apariția unui soi special de peliculă, pascaliană dacă tot am început cu referința lui Blaise, focusată aproape exclusiv pe un singur protagonist (Buried, 127 hours, Into the wild, Frozen), un biet individ fragil, o trestie revoltată, smulsă subit din contextul obișnuit de către o forță invecinată cu demiurgul sau cu absurdul (diferența o măsoară fiecare) și înrădăcinată artificial într-un context exogen suficient de vitreg astfel încât viața să i se pară bietei ființe o menghină în cel mai primar sens.

 Wrecked

 Castaway on the Moon 

Se conturează deci o tendință cinematografică nihilistă, antisocietală în aparență, construcția scenariului ucide însă pornirea nihilistă pe parcurs până ajunge la stârvul unui viitor amar-optimist, este și un demers exemplar în egală măsură, hrănit fiind de un substrat moralist, psihologic timid. Această tendință este totodată o formă de tortură vizuală stilizată, stau mărturie în acest sens atenția pentru detalii, cascada de gross planuri, culorile tari, clautrante, organice, unghiul de filmare, de cele mai multe ori imposibil spre suprarealist. 

Acestă formă de incubare forțată a personajului are rol de semnificant, ea stă pentru altceva, un ceva suficient de perceptibil pentru a gâdila conștiința. În Buried trimiterile erau puternic ancorate în real menite să sublinieze putreziciunea unor sisteme intercalate, mitul volatil al siguranței și goliciunea cuvântului oblojitor, în 127 hours individul devine epicentru, el fuge de lume, dar legătura sa panteistă cu universul îl ține în lanțuri, în Wrecked cazuistica nu se mai lăbărțează pe terenuri vaste ca politicul sau metafizicul, ci ea rămâne centrată strict pe individ, strict pe trauma sa fizică. Adrian Brody e blocat într-o mașină, într-un mediu placentar la propiu chiar, coloristica tapiseriei are ceva organic, 

subcutanat, deranjant. Jocul său e unul axat în principal pe mimică și cum altfel dacă replicile subsumate sună cam așa:

 fuck, fuck, fuck it...oh God fuck...ăăăăă ooo rrr fuck fuck 

Față de oropsiții mai sus menționați personajul din Wrecked e ușor avantajat: deține un pistol, un telefon, un câine, 

o amnezie, o momeală și o amintire vividă întrupată obsesiv de palpabil într-o fătucă-martor. 

Cât timp se află blocat în mașină cadrele se înșiruie comasat, filmate fiind aproape exclusiv din interiorul automobilului, deloc confortabile, focusate continuu, subliind bolduit disperarea omului prins între fierătanii și orătănii. Odată ce oropsitul se desprinde ombilical de mașină cadrele se lăbărțează, apar false amenințări sugrumate în fașă din dorința respectării unui rețetar scenaristic probabil. După târârea interminabilă prin sălbăticie apare semnul marcat de civilizație, 

dincolo de care bestiarul nu prea îndrăznește a păși.

Apoi firul narativ se deșiră, se mai înoadă secvențial pentru a se scămoșa spre finalul revelator, care nu numai că aruncă un reflector imaculat peste personaj, dar se erijează și într-o formă vizual-instituțională de conștientizare civică: filmul ăsta e probabil cea mai bună (colocvial: șmecheră) reclamă la centura de siguranță.

frumușică metaforă:

amenzia, sinele împrășiat:

reconstrucția de final, recuperarea sinelui:

Tweet