The Amazing Spider-Man (2012)

Amazing e mai degrabă regia filmului, Marc Webb având un nume parcă predestinat în acest sens. Surprinzător este faptul că regizorul mai are la activ un singur film de lung metraj, (500) days of Summer, o poveste deja cult în rândul filmelor-alternativă la clasicul și plicticos de tipicul romance hollywoodian. Însă această precedentă experiență regizorală a contribuit se pare la nivelul bildungs-relației dintre cei doi protagoniști, Peter Parker și Gwen Stacy interpretați de Andrew Garfield (The social network, The Imaginarium of Doctor Parnassus, Never let me go) și Emma Stone (The Help, Crazy, stupid, love). Ei nu par a mai trăi aceeași stângace și cvasi-imposibilă infiripătură amoroasă ca în cazul trilogiei ce l-a avut în prim-plan pe Tobey Maguire, ci ei sunt cu mult mai tangibili, oleacă mai credibili și ceva mai simpatici, iar stângăcia lor separată și chimia lor dimpreună sunt ceva mai naturale decât în cazul cupletului Tobey Maguire-Kirsten Dunst. 

Continunând comparația și la nivelul scenariului, se poate ușor sesiza o diferență considerabilă în ceea ce privește dozajul acțiunii. The amazing Spider-Man se dovedește a fi cu mult mai concentrat decât franciza lui Sam Raimi în special în cazul scenelor de action. Ele sunt montate fetișist aș spune, iar vizunea regizorală e una ingenioasă încât s-a ajuns până la folosirea unei unghiulaturi subiective. Astfel că spectatorul intră pe alocuri în pielea și-n constumul personajului într-o manieră gamerească, ludică și prietenoasă. Dacă CGI-ul nu este exagerat sau excesiv ci suficient cât să susțină pânza, din păcate exacerbată pare să fie coloana sonoră care pe alocuri frustrează urechea prin anticipația accentelor muzicale ce cad cam abrupt și grobian peste partitura filmului. 

Orice putere dobândită accidental vine însoțită de o explicație cât mai aproape de știință. The amazing Spider-Man suferă și el de acest sindrom scientist ușor patetic, dar scuzabil. E destul de dificil totuși să dai o explicație științifică plauzibilă, detaliată și în egală măsură să te încadrezi decent în spațiul unui film de entertainment. Așa că nu consider blamabil un mișmaș științific fragil susținut de dragul eroizării. Noul Spider man nu este prins se pare în plasa propriului ego și nu se fotografiază pe sine sau pe alter ego-ul său ci pare a fi un fan cuminte al lui Hitchcock, întrezărim pe unul dintre pereții camerei sale un poster cu Rear Window. Se pare că noua viziune a fost epurată în mod miraculos de ego, balanța s-a echilibrat însă deoarece personajul negativ a primit ceva mai multă încărcătură egomană rezultând un produs modificat genetic emfatic și inevitabil patetic, dar digerabil ca structură. 

Tweet