The Gold Rush (1925) - despre amăruia conștiință a bucuriei

Aproape că nu știu care dintre verbe ar fi mai potrivit de anexat lângă tiltul oricăui film de-al lui Charlie Chaplin dacă e să luăm în considerare numeroasele roluri pe care le-a jucat în realizarea și producția lor (regizor, actor, producător, scenarist, compozitor): a realiza, a plămădi, a crea, a valorifica, a subsuma comic și dramatic, a mesteca cu haz bocancul tristeții, a simți în ultimă instanță. Ceea ce a realizat, a plămădit, a creat și a simțit Chaplin prin și în The gold rush nu este numai un success colos al vremii respective, nu numai o mostră de viață prinsă într-un chihlimbar dulce-amărui, transcultural și atemporal ci și un compus organic. The gold rush este un film organic adică un film supus schimbării, unei schimbări fizice, celulare așa încât versiunea mută din 1925 a primit grai în 1942, fiindu-i adugat primei versiuni un proces de narare inovator. Chaplin s-a erijat într-un narator demiurgic, într-un ventriloc simpatic, împrumutându-și graiul întregii suite de personaje, împrumutându-și glasul până și didascaliilor. 

The gold Rush este un film complet și matur comparativ cu filmele sale anterioare (The kid spre exemplu) spațiul este mult mai amplu, mai diversificat, oferind mai multă perspectivă poveștii, acest lucru se vede încă de la primul cadru al filmului în care vedem un orășel la poalele unui munte și un șir de oameni de-a lungul lui, e o imagine simbol, acel șir neîntrerupt exprimând probabil goana continuă (și genetică) după aur. De asemenea atenția asupra personajelor este una distributivă, echitabilă și echidistantă, sunt concentrat dezvoltate și restul personajelor, sa le spun antitetice. Dar nu putem vorbi de o antiteză clasică, în tușe groase; atunci când personajele negative devin extreme (ex: tendința de canibalism) comedia antidot intră grațioasă prin ușa din spate, se dă peste cap până ce îi sar fulgii, face pe saltimbancul și răstoarnă gravitatea situației. Chaplin simte responsabilitatea restituirii acestui echilibru sănătos între dramă și comedie la fel ca atunci când se rostogolește mahmur dintr-o parte în alta în coșmelia gata să cadă în hău de pe stâncă. Aceeași pendulare aproape exorcizantă prin comicul repetiției sale o întâlnim și mai devreme în The Immigrant, apoi imaginea vântului puternic care absoarbe violent personajele de fiecare dată când o ușă se deschide pare să fie precursoarea unei imagini  SF deja clasice: astronautul absorbit de vid, eventual ținându-se cu o mână muribundă de vreo ușă deschisă accidental sau nu în spațiu. 

Maturitatea filmului stă și într-o serie de procedee vizuale care pe alocuri bat înspre suprarealism avant la lettre (scena bocancului, scena curcanului). Însă maturitatea filmului stă mai ales în viziunea bittersweet asupra vieții, goana după aur nu este neapărat goana după un morman de aur brut burdușit în pântece de munți înzăpeziți ci această goana după aur e cel mai probabil fuga nebună, oarbă a oamenilor după cel mai palpabil simbol al umanității: banul. Că deformează sufletul, că-l pervertește că-l cumpără e lucru știut, Chaplin (pleonastic să spun personajul lui Chaplin) știe asta, dar nu se revoltă, nu urlă la lume, va urla suav la poalele ei în The Dictator, ci pur și simplu se bucură ținându-și conștiința trează, se bucură de prezența femeii iubite, de apropierea ei fizică chiar dacă știe că din partea ei nu poate fi decât un joc și o tachinare insensibilă, se bucură atunci când dansează cu ea chiar dacă știe că face obiectul unei demonstrații infatuate, se bucură chiar și atunci când  femeia mult visată i se alătură nu neapărat lui, ci mai ales banilor lui. 

Tweet