sâmbătă, 30 aprilie 2011

The Troll Hunter

Dacă băieții care făcură Cloverfield reușiră să încropească un realism mai veridic ca realitatea însăși și să jertfească un cal troian pur-sânge pa altarul mokumentaristicii, golemul, gollumul, garguiul norvegienilor ăstora e chiar mai țâfnos și vrea să facă realitate din legendă, cu forța. Culmea e că le cam iese extracția asta evisceratorie.

Existența extratereștrilor e o treabă parcă cu mult mai credibilă decât cea a trolilor, gnomilor, orcilor și a altor măgăoaie, însă această prejudecată necesită agățare în cel mai apropiat cui și purcedere mai departe în pielea goală unsă bine cu mâzgă și excremente de trol, pentru protecție și camuflare desigur, atențiune, dacă prin vinele voastre șiroiește sânge de creștin apăi e vai și amar, trolu, care abia poate să distingă o oaie de un cataroi, va ști că în inima voastră zace sâmburele creștin și va face tot ce îi stă în putință că să-l smulgă din teaca-i ventriculară.


Argumentul religios, fie el și motivat de legenda locală mi s-a părut parcă prea bășcăloido-aberant. Tocmai accentul ăsta ironic face filmul să leviteze cumva imprecis, căci momente de seriozitate-s cu duiumul, în ciuda subiectului fabulist. Cvasianonimatul cameramanului laolaltă cu soarta-i fatidică sunt împrumutate mot a mot din Cloverfield, nu că ar fi un lucru rău, aici însă avem și ceva mai mult montaj și cizelare, Cloverfield n-a prea fost dus în această ispită.


Personajele sunt foarte expresive, nah, când faci mokumentar oamenii par și ei mai...oameni,  iar în proximitatea creaturilor își compun niște rictusuri și o mimică destul de naturale which is mare lucru :D. Sunt câteva scene ce pun pe fugă valpurgică globulele roșii, altele care blegesc limfocitele și mi se cam coagulează drenajul sangvin :D.


Filmul mai poate fi folosit la o adică și ca brand de țară, peisagistic Norvegia pare a fi asemănătoare cu Românica, poate d'aia se duc mulți românași p'acolo.

Norvegia


 Românica/ Bucegi :P








Film Powered by the Troll Hunters, Marian & Richie :D

vineri, 29 aprilie 2011

L-am împușcat pe Dumnezeu

"Tovarăși, le spuneam, trebuie să-L distrugem pe Dumnezeu. Doar El a mai rămas, doar El ne mai încurcă, doar El ar mai fi fost tărâmul spre care ar fi evadat muritorii Lumii noastre. Numai și numai El ne-ar fi băgat bețe în roate, ne-ar fi dat totul peste cap, așa cum are ades obiceiul să o facă, numai El ne-ar mai fi ironizat și ne-ar fi băgat în minți că tot ceea ce facem e amăgire. Rugăciunile, tovarăși, s-ar fi pierdut aiurea prin ceruri, oamenii muncii, în loc să-și vadă de-ale lor, ar fi căscat ochii în sus, așteptând nu știu ce minune, toropiți de moliciunea unei credințe care n-ar fi dus la nimic folositor. Iată de ce, tovarăși, permite-ți să raportez, L-am împușcat pe Dumnezeu.


Am ordonat plutonului să se oprească, am scos pistolul, l-am armat și am tras. Șase gloanțe, unul dpă altul poc! poc! poc! Toate în sus, spre lună, spre colțul acela de cer din care mi se paruse că Dumnezeu privea ironic la mine.


Și generalul tresări. Trupul i se convulsionă de șase ori, ca și cum ar fi simțit din nou reculul sec și scurt al pistolului pe care îl descărca acum în tavanul gata să primească orice. Ieșise urât atunci. Cel puțin la început când șefii săi interpretaseră întâmplarea ca un semn de nebunie.


Dar mai târziu, după câteva zile, timp în care apele se mai liniștiseră, în fața întregii unități de Securitate, un general bătrân cu fălcile căzute, îl avansă în grad, îl stânse de mână și declamă: Iată omul! Iată securistul care înțelege puterea simbolului! iată viitorul nostru, tovarăși! Iată omul care l-a împușcat nu pe Dumnezeu, știm cu toții nu există, ci a lichidat metafora asta blestemată cu care unii au intoxicat mii de ani omenirea, metafora lumii de dincolo. Năzbâtii, tovarăși, năzbâtii! Colegul nostru a dat un exemplu de cum trebuie lichidate elementele acestea nocive. Cu pistolul, cu arma în mână. Omul acesta, repet, nu cu Dumnezeu s-a răfuit, cum să te răfuiești cu o absență?, ci cu trecutul burghez, cu practicile regimului care încă agonizează, care încă nu și-a dat duhul."

cules din Șșșt! generalul visează de Călin Ciobotari


Hazoasă, parabolică și inteligentă cărticică, un melanj de viziuni fictivo-deductive înfrățite cu totalitarismul-metaforă-onirică la Kadare (Palatul viselor) și grotesc-evisceratul dictator al lui Marquez (Toamna Patriarhului). Obișnuiesc să îndoi paginile cărților acolo unde un pasaj mă pironește, iar cartea asta mi-e plină de îndoituri, am să revin cu un pasaj torționăresc, o mostră de sadism sadea :D.

 o găsiți aci la doar 5 lei :) 

pasajul ăsta îmi aduse aminte de-o dilematică argheziană, one of my favorites :)


Între nadejde trista si-ndoiala,
Te-am cautat prin bolta siderala.
Te-am cautat pe unde si neunde
Îti banuiam faptura ca se-ascunde.
Te cautam în tainica ta lipsa
Prin Testamente si Apocalipsa.

Sa fi ramas un loc nemaiumblat
Pe unde nu te-am cautat?
Cînd socoteam ca te-am gasit,
Se si-nalta în dreptul tau un zid.
Simtindu-te zvîcnind în radacini
 Te mai simteam în spice si-n tulpini.


Te-am si cîntat pe corzi, si noi si sparte,
Si peste vieti si peste moarte.
Tu ramîneai mereu departe.
Auzul tau nu vrea s-auda
Cîntec de nai, de cobza si-alauta?
Într-o-nserare, în sfîrsit,
Mi se paruse ca te-as fi zarit
În mantia de aur a unui asfintit,
Prinzîndu-ti-o, tîrîta prin tarîna.


Mi-a si ramas un ciucure în mîna
Si l-am vîrît în sîn, ca un pribeag
Un bun de furtisag.
Da-mi voie, negasita aratare,
Sa-ti pui acum o veche întrebare:
Ca ai facut atîtea frumuseti blajine,
Fara-ndoiala, multumescu-ti bine,
Cladiri de piscuri, cuiburi de izvoare,
Timpuri si valuri calatoare
Si oamenii în sarbatoare;
Barbati viteji, domnite la harpa si la furca.
Mutînd pe strune mîna, fuiorul cînd se-ncurca.


Dar, mare-aprinzatorule de stele,
 Cum de-ai facut si-atîtea lucruri rele?
                                                                                                         Bine și Rău 

joi, 28 aprilie 2011

Being There

S-a milostivit preaînaltul cer și a coborât o atmosferă, a trimis o ploaie de volburi peste coșmelia mea și mi-a zguduit fereștrile cu glasu-i pantocrator-sudălmuitor: să nu care cumva să-l ratezi pe trimisul meu, grădinarul cumulonibușilor minților voastre de oameni-automate-meschine, așezați rațional ca ouălele în cofrage, ca răsadurile în alveole, fuduli la bălăriile ce vă mușcă din tulpină. 

La auzul ăstui îndemn pilduitor am luat-o la picior prin cartier până ce mi-a ieșit în cale monsieur Peter Sellers ferchezuit cu melon, palton, baston,

cu un zâmbet răzleț, fazic, o pereche de ochi aciuați într-un punct vizualo-spațial de vidoșenia unei găuri negre și care e a mai exemplară gaură neagră de pe trupul mumei gheea dacă nu cutia asta cu fotoni emanatoare de [cică] informație.


Subiectul rămâne destul de actual chiar și după vreo 30 și ceva de ani, zappingului e redus la funcțiile sale elementare, motorii, mișcarea degetului de pe un buton pe altul, asta neîmplicând declicuri sinaptice sau scântei axonale. Omulețul se uită în gol la tot ce i se servește asimilând, mimând totodată câteva noțiuni elementare, iar noi ne uităm prin ființa lui translucidă ca printr-un ciob de sticlă. Puberul ăsta în etate a supt la țâța de celuiloid, s-a hrănit prin ombilicul-mufă, n-a refuzat nimic din ce i-a oferit cordonul-ștecher, să stai în pântecu  mă-tii vreo câteva zeci de ani e o chestie care ține de voință, protest și în ultimă instanță de evoluție intrinsecă dincolo de lume, asta ar zice copilul divin brucknerian, însă homunculul ista stagnează, e redus la o matrice simplă, e un naiv, o minte epurată, o tabula rasa, un concept a priori moralist perpetuu.


Conform credinței populare televizorul prostește, aici însă efectul are parte de  relativizare, coborând vertiginos o pantă împrecisă, dacă nu pozitivă atunci neutră. Nu știu dacă e chiar forța primă, motrice,  dar televiziunea contribuie la aureolarea unui personaj de o candoare biblică, de simplitate monastică, de o schizoșenie ușor confundabilă cu geniul sau invers. Uite cum îmi crescu în palmă un cub rubik aparent rezolvat, dar e al naibii de greu să-i găsesc cătarea, căci multifațetarea sa încâlcită îmi întunecă logica: o fațetă individual-patologic-naivă, una socio-interacțională, una religioasă, alta ocultă,


una politică, una culturală, paradigmatică, alta tehnologică.

Apropo de politică cred am aflat izvorul axiomei băsesciene:

As long as the roots are not severed, all is well. And all will be well in the garden.  In the garden, growth has it seasons. First comes spring and summer, but then we have fall and winter. And then we get spring and summer again. There will be growth in the spring! 

iarna nu-i ca vara, clar :D mister prezident u've been there, in the garden :P

Peter joacă cum altfel dacă nu fenomenal...
câteva cadre așezate scenic într-un triptic mistic

cateva scene ce te purifică prin stoicism revelator

 câteva intertexte
being there is the new bible :) io abia acu i-am descoperit coperțile apocrife într-un vas în marea moartă...

miercuri, 27 aprilie 2011

Forever Enthralled

Un fel de echivalent al teatrului japonez Kabuki  este opera chinezească numită Dan care împletește câteva rămurele de cireș aka variațiuni pe aceeși temă [existând mai multe neamuri de operetă chinezească]. Aste reprezentări scenice se asemănă prin barochismul podoabelor, prin grația slo-mo a mișcărilor, prin țitera aia [sanshin] obsedantă, ascuțită, tragică, prin povestea grăită simplu, dar cu tâlc și ironie,  prin pițigăiala trilic-infatuat-melodramatică a corzilor vocale și mai presus de toate prin sucitura cromozomială a rolurilor, personajele feminine sunt interpretate de bărbați și viceversa.

Bildungsfilmul de față deșiră când șleampăt, când profund serios firu vieții artistice al unui astfel de cântăreț, abordarea asta în evantai rimează însă cu strofele vieții, când e de puberit apăi de puberit să fie, când  e treabă seriosă apăi vociferăm ca niște oameni mari, în consencință filmul a început să îmi placă de pe la jumate încolo. Viața privată a artistului e șmirgheluită atât cât trebuie fără a se ajunge la măduvă căci n-aș mai fi văzut artistu de atâta rumeguș ontologic.

Actorul reușește să redea cu grație feminină, nu efeminată, întocmai osatura artistului-concept-exemplu și prin simpla sa ființă, prin studierea bibliofag-monastică [cred eu] în dulcele stil umbertoecoist a mecanismului unei astfel de arte ne oferă cu evlavie și reverențe oneste un recital-mostră-omagiu. Punând în balanță ăst soi de operă cu broadwayu par example mă întreb cum trăiește occidentalu schisma paradigmatică la auzul clinchetului unui așa bijoux, răspunsul este cumva dat pe sfert de film și numa de dragul unei gospodăriri cinematografice. Parcă să zic că n-am reușit să trec prin toți porii alizeul ăsta de cultură, nu prea-mi dau seama prin ce anotimp se vântură și n-aș știi să-i fac o prognoză.

Minimalismul actului artistic e paradoxal completat de camuflarea genului personajelor, de machiajul excesiv, de origamiul vestimentar, de regia precisă a mișcărilor. Probabil că se scrie undeva la mijloc caligrafia unui om nou care în loc să-l reprezinte ca tipologie sau augmentare exacerbată pe omul de rând cu scopul de a-i decupa acestuia nimicnicia, ea trece dincolo de satisfacția unui astfel de catarsis evident și devine ceva mai contemplativă...incă reflectez pe marginea conceptului, sper să mă luminez măcar cât un opaiț :D


există o scenă în care poezia coboară de pe scenă, își ia recuzita după dânsa și dă o reprezentație cutremuricioasă


Zeița Ziyi Zhang coboară și ea printre muritori


și se întrupează în...bărbat :D


ea e factorul perturbator al solitudinii artistului care numa în solitudine deplină poate ajunge la zenithu artei sale-așa zice filmu :D