marți, 5 aprilie 2011

Biutiful

Cadru: cinema Scala, duminică pe la prânz, vreo douzeci de bipezi în jur cred, poate chiar mai mulți, majoritatea trecuți de biutifulu vieții... fiecare scenă fuse smiorcăită de câte-o damă în vârstă în batistă dantelată, inglițată cu inițiala vreunui amorez olog. În dreapta mea o bună prietenă cu care m-am tot hlizit pe seama babuțelor sensibiloase, pe seama chinezilor (gay),
la modul omg tocmai am auzit un chinez vorbind spaniola. deci nu, n-am suspinat la drama ci din alte considerente.
Dar cui îi pasă de cadru. :D

Iñárritu adună jegu, mizeria socială din coltloanele melting pot-ului hispanic (o spanie despre care habar n-aveam că e așa mozaicată) și o mătură, fluierând, sub preșu slinos al individului de rând, după care îl rulează ca un muezin și mi-l pune postmodern și metalingvistic în ramă. Apoi mi-l duce prin efracție la Luvru, se coboară abil pe-o frânghie, agață fălos tabloul fix lângă Gioconda. A doua zi, dimineață, se deschid ușile, lumina soarelui trece prin piramida de sticlă urmând un roseline imaginar, vizitatorii matinali calcă în pas sacral pe marmură împinși de suflul unui zefir botticellian
 
și când ajung în fața androginei mona lisa li se enigmatizează pe dată gura căci lângă ea stă înrămată cea mai frumoasă mizerie, cea mai bibilită frescă socială, ăl mai înduioșător vitraliu transcultural, încât biata giocondă își iese din fire, simțiri și ramă, își descrucișează instinctual mâinile ca sharon, ridică înciudată un deșt, nu, nu o face pantocrator ca Ioan :P
 
și întoarce spatele audienței. Nimeni nu se supără, plătiră beletu s-o vadă pe ai mai faimosă figurantă și primiră în schimb mai mult bittersweetness decât le putea oferi buzele ei pecetluite cu venin.
Fiecare cană soioasă atârnândă de-un cui, fiecare bucățică de perete scorojit, fiece afiș kitschos își are locu său precis în mecanismu ăsta ceasornicăresc, încadraturile sunt strofe de poezie bâțăită, specifică lui Iñárritu, dar parcă de data asta culoarea ce le stă drept picior metric, fără a trece printr-un proces alchimic de saturație (ca în 21 de grame spre exemplu), e mai cărnoasă, mai naturală, ceva mai neprelucrată (prelucrată o fi, dar manopera nu e vizibilă ochiului).

Tot micmacs-ul, tot bric-a-brac-ul obiectelor adunate demne de un colecționar cum atfel decât obsedat sunt în perfectă concordanță cu fetișul lui  Iñárritu pentru frescă și intercalare. Însă ce m-a bucurat cel mai tare a fost faptul că de asta a lăsat garda jos în ceea ce privește jocul, sforile demiurgice, zeflemeaua labirintului destinic și aducerea împreună a unor fire încâlcite pe andreaua lor individuală, dar omogene odată ce ajung să conglomereze ghemu unitar. Dar tot nu s-a lăsat până nu a făcut măcar o fundă trântind un final metaforă-circular-autofagocitară. Te iert domne te iert. Mă așteptam să văd o mega dramă sfâșietoare de..ghemuri, pulovere de cașmir și alte pufoșenii, nu citisem nimic despre subiect ca atare, mă mulțumisem cu psihedelicul de trailer si cu notorietatea regizorului. Așa că habar n-aveam de latura ocultă a filmului pusă acolo al naibii de bine.
Javier interpretează (foarte bine, însă mai bun mi s-a parut parcă în Mar adentro) un personaj-predicat, e omul lui a face, aproape tot timpul le spune celor din jur să tacă, le poruncește biblic, inchizitorial să nu irosească cuvintele. Încercarea asta, foamea asta a lui de a face continuu câte ceva, de a se adapta octopusian fiecărui mediu de cultură în parte e direct proporțională cu eșecul, dar nu e un eșec tragic pus acolo de dragul unui catarsis evident, ci e cât se poate de tangibil, l-am simțit sub propriul derm ca limfa încât nu pot decât spune că filmu ăsta e pur și simplu biu-ti-ful :D.

doamne ce mi-a mai placut schimbu ăsta de replici aproximativ redat în spaniola mea de baltă, atât cât am reținut:

-mi amor, mira las estrellas
-mi amor no son estrellas, es tu sistemo nervioso

genial :))

văzui și un actor care aduce așa o leacă cu gary oldman în tinerețile lui:

6 comentarii: