Confessions

a kokuhakuiza, timpul vindicativ = a manipula psihologic un minor psihopat în scopul de a-i trezi sentimente de vinovăție

Filmul ăsta are efectul unei pietre ponce hârjâită pe un fund bucălat de prunc. Nu numai efectul catartic e de natură exfoliantă cât și subiectul în sine, doi puberi sunt decojiți psihologic și legitim de către a lor profesoară pentru că, nah, făcură o boacănă necurată de dragul afirmării ego-ului:

 Obsesia afirmării prin mijloace diabolice, criminale, merge pe urmele Elefantului van santian, până și norii galopânzi parcă tot de acolo sunt:

 Coloristica cu un ton două mai închisă decât granița normalului, un tip de slow motion obsesiv și greu ca plumbul alchimic bacovian alături de un joc masochist-didacticist cu cotituri de tragedie greacă balansândă abil pe catalige moderne fac din astă peliculă un pleosc perpetuu, un susur neprietenos cohleului, o picătură chinezească:

Rădăcinile-i se înfruptă avid dintr-un realism social crud, puberii ucid pentru a se afirma în media și nu o fac așa oricum, căci o știre, așa cum se trâmbițează prin facultăți, nu e aceea potrivit căreia un om a fost mușcat de un câine ci viceversa :D Înrădăcinarea asta mi-a creat un sentiment profund de mâhnire, însă balanța a fost înclinată relativist de elementul vindicativ. Orice om cu deontu la purtător ar zice mama voastră dă puradei setoși dă afirmare, las că vă arăt io rampă dă lansare, să vezi ce-o să vă mai căsăpesc. Ntz, există lege buey, care îi protejează al naibii de bine și pe fondul acestor chichițe legislative își permit să devină împărații muștelor. Dulcea răzbunare e de un sadism studiat, științific, nu se ridică la nivelul drăcovenismului lui I saw the devil, însă e suficient de drăcească încât să facă înconjor Styxului, de două ori :D Fascinantă luarea în vizor a psihologiei puberului cu IQ ridicat și circumvoluțiuni diabolice, măcinate psihanalitic:

 parcă am mai văzut scara asta claustrantă undeva, în Funny Games poate :P

Tweet