In my skin

Până unde poate merge fascinația pentru propriul trup, până unde își poate patologicul întinde proscustian pielea, pân la al câtelea strat exosferic se pot ridica în slăvi contemplația narcisistă și autoreflexia exacerbată:

În cazul de față granița asta fetidă trece dincolo de orice suprafața reflectorizantă, devine dermică și fagocitară. O fătucă cu priviri hipnotice suspendate într-o levitație astrală nefirească, întoarsă cu sus-n jos, se rănește la picior. Un fleac.

Însă fleacu ăsta crește exponențial pe planul semnificației și se transformă într-un fetiș, într-o obsesie bolnăvicioasă, dușmancă bunului simț.

Fătuca asta, Marina de Van pe numele ei, suferă de narcisism creator și în planul realului (nu e o acuză :P), e atât regizoarea cât și actrița principală. Îți trebe cojones să te păpușărești atât de morbid, de pe scaunul regizoral, automutilarea devine astfel dublă.

Dedublarea i-a fost benefică, i-a permis să împingă limitele cam până unde și-a dorit, le-a împins cu forță într-un parapet, parapetu a căzut pe o biată băbuță, din sacoșa ei s-a rostogolit o portocală, doi mucoși care băteau mingea prin zonă au ochit portocala, au alergat înspre ea, s-au șters de praf pe blugii murdari, au cules-o de pe jos, după care s-au îmbrâncit combativ întru stăpânirea ei, portocala le-a zburat din mâini într-o mișcare slow-motională exagerată sub privirile lor apoase și consternate, portocala a lovit o muscă, musca s-a dezechilibrat, și-a schimbat brusc traiectoria prevăzută în matrice și a aterizat într-o ceașcă de  latte frappe melangee avec quelque chose savurată de o damă cu pălărie roșie, dama s-a înecat evident, a căzut pe spate, nolan style, iar sub greutatea ei rubensiană s-a cutemurat o bucată de pământ de 2 metri pătrați, o colonie de șobolani, una de furnici și un homeless cocârjat într-o cutie de carton, bă și s-a transmis fluxu ăsta până ce mi-a ajuns în buricul deștului arătător care, tremuricios, a descris un arc de cerc de la gura-mi întredeschisă de uimire la butonul de pauză.

Nu prea mi s-a întâmplat să pun pauză unui film, dar de data asta ochiu, pipota și constelația stelat-neuronală fuseră în sincron perfect și nu mai putură îndura. M-am dus să beau o gură de apă, am respirat adânc și-am revenit. Vizionarea mi-a fost vecină de palier cu o cameră de tortură inchizitorială și cu celula hannibală de plexiglas. Îmi vine în minte o expresie pe care o uzitează mama atunci când sunt sclifosită și aleg mâncarea în farfurie: adino mamă, parcă ai mânca din tine. Eh, mamă, aplicând referențialu și drăcovenilii pe care le văzui în filmu ăsta, expresia lu matale ar avea taman sensu opus, pantagruelic, brrr. 

Merci beaucoup pentru masocheală dragă Marina de Van, ești deVant l'éthique, râzi înfundat pe la spate dânsei și parcă ai fi desprinsă din același ou fecund cu tânărul și multitalentosu Xavier Dolan, dar mătăluță pătrași avid gena a mai drăcească. 

Tweet