vineri, 22 noiembrie 2013

The Hunger Games - Catching Fire (2013)

Nu știu care e atmosfera și odoarea cărților, însă această nouă ecranizare miroase a viață-fast-food-izată tipic hollywoodiană. Asistăm așadar în prima parte a filmului la un soi de reality show care ne pune pe tavă așa-zisa viață a unor celebrități prinse în ițele unor romanțe închipuite, arborând zâmbete false în speranța obținerii empatiei publicului. Dar gloata nu e tâmpă și evident dibuiește mirosul înțepător al propagandei. Propagandist-protagoniștii Katniss Everdeen și Peeta Mellark nu sunt prea diferiți de celebritățile pubere preferate de Hollywood la ora actuală, astfel că filmul își propune să adauge încă un fald cu subînțeles, cusut cu ață albă, peste garderoba deja încărcată și avangardist-nepotrivită a filmului. La capitolul fashion filmul este cât se poate de eterogen și amestecă niște țesături într-un exces de sponsori, iar bomboana de pe tort este un platou cu macarons. The odds may be in the favour of product placement. 



La capitolul scenariu și distribuție a momentelor, filmul sfidează prima parte și dă dovadă de ceva mai multă intuiție a proporțiilor. Asta pentru că avem de-a face cu un alt regizor, Francis Lawrence, care e destul de ok pe partea de suspans (I am Legend, Constantine). Deși The Hunger Games - Catching Fire are o întindere considerabilă (două ore juma) ritmul este unul destul de bun și șmecherește dirijat, astfel că preludiul (adică acea porțiune până la izolarea personajelor pe insulă) e destul de lung, dar atent segmentat și fluctuat. Apoi, odată sosită porțiunea de action ea este intensificată și accelerată de momente bune, ce se succed...ceasornicărește, nelipsite însă de secunde neverosimil de lungi menite să salveze, desigur, pielea protagoniștilor. Jennifer Lawrence îmi devine din ce în ce mai puțin antipatică, dar nu pot încă trece peste grimasele sale spasmodice în momentele de agonie, disperare și stări de graniță. În rest filmul m-a dus în uneori cu gândul la The Truman Show, asta fiind un hint cu privire la hibele unui sistem, indiferent de natura lui.


miercuri, 20 noiembrie 2013

Still Walking (2008) - vârstele nipone

Hirokazu Koreeda este un regizor versatil și surprinzător pentru mine, cutreieră cu multă abilitate când pe meleaguri fantastice (Air Doll, After Life) de unde culege roadele metaforice și morale ale unor situații închipuite, când pe colinele epidermice și sensibile ale familiei nipone, o familie disfuncțională cum e cazul lui Nobody Knows sau una aparent funcțională cum este cazul lui Still Walking.


Koreeda se strecoară în casa acestei familii numeroase (din Still Walking) și le surprinde activitățiile, demnitatea, disimulările și sentimentele așa cum proceda și regizorul Yasujirô Ozu, adică prin adâncimea cadrelor, prin poziționarea aparatului de filmat în camera alăturată pe post de martor pasiv, prin secvențe lungi și statice. Copiii moderni și semi-maturi de la oraș vin să-și viziteze părinții la țară, așa cum se întâmpla în Tokyo Story, dar un pic pe dos. Acolo părinții veneau la oraș să-și viziteze copiii mult prea ocupați ca să le acorde atenție.

 Still Walking

 Tokyo Story (1953)

Dramele personajelor lui Ozu nu diferă cu mult de cele ale personajelor lui Koreeda. Dacă părinții din Tokyo Story sunt încremeniți într-o crisalidă de respect și demnitate, părinții ceva mai contemporani și mai puțini tradiționali din Still Walking prind aripi, devin acei fluturi galbeni ce mișună ocult-anecdotic la lumina poveștii filmului, sunt ușor răzvrătiți, ursuzi și fiecare nutrește o doză vitală de ilogic în structura ființei sale. 

 
Still Walking este un film simplu și frumos, surprinde ițele mecanismului familial dintr-o cultură pe care pretindem că o pricepem, dar pe care de fapt nu o putem cuprinde în toată profunzimea ei. Imaginea filmului este excelentă, caldă și molcomă așa cum este și această zi de vară în care o familie se reunește și comunică atât cât se poate.

O parte din coloana sonoră:


 Still Walking

Tokyo Story

miercuri, 13 noiembrie 2013

Zilele Filmului Coreean la București

În perioada 15-17 noiembrie, Cinema Elvira Popescu va găzdui Zilele Filmului Coreean. Proiecțiile vor debuta cu prezentarea în premieră în România a filmului „In Another Country” în regia lui Hong Sang-soo și având-o în rolul principal pe celebra Isabelle Huppert



Organizat de Ambasada Republicii Coreea, evenimentul aduce la Bucureşti câteva dintre cele mai interesante filme coreene de artă ale anului 2012, păcat că nu aduc ceva mai multe filme, poate chiar ceva mai vechi, eu aș fi propus o retrospectivă Hong Sang-soo.

Prezent în Competiția festivalului de la Cannes, în 2012, filmul lui Sang-soo Hong, “Da-reun na-ra-e-seo / In another country” este o colaborare inedită între regizorul coreean şi celebra actriţă franceză Isabelle Huppert, pe care o regăsim într-un triplu rol: trei personaje (fiecare cu istoria sa personală) întâlnesc în acelaşi loc, aceeași oameni, dar nu cu aceeași încărcătură emoțională și nici cu aceleași implicații. Într-o ţară care nu îi aparţine, Coreea de Sud, Anne a întâlnit, întâlneşte şi va întâlni pe o plajă turistică, obișnuiții locului, care o vor face să trăiască de fiecare dată o experienţă diferită, dar din ce în ce mai aproape de răspunsul spiritual pe care toate cele trei personaje interpretate de Huppert îl caută. 




Timp de trei zile, publicul bucureştean va avea ocazia unică de a viziona în cinema filme coreene de artă, greu accesibile în afara festivalurilor internaţionale de film. 

Biletele vor fi disponibile la casieria cinematografului Elvira Popescu. 

 

vineri, 27 septembrie 2013

O coloană de 110 de motociclişti a anunţat lansarea trailerului filmului „Ultimul Zburător”

O coloană de 110 de motociclişti a traversat Bucureştiul pentru a anunţa lansarea trailerului oficial al filmului „Ultimul Zburător”, în regia lui Ovidiu Georgescu, partea I a primei trilogii Fantasy realizată în România. Traseul motocicliștilor a fost următorul: Bd. Kiseleff – Pţa. Charles de Gaulle – Pţa. Victoriei – Sos. Stefan cel Mare – Sos. Mihai Bravu – Garden Pub Terasa Berarilor. La eveniment au participat peste 400 de persoane, dintre care reprezentanţi ai mass-media, bloggeri, colaboratorii şi echipa, dar şi pasionaţii de film românesc. Petrecerea a început cu lansarea trailerului oficial în prezenţa echipei şi a actorilor din film: Gabriel Duţu, Iulia Verdeş, Constantin Cotimanis, Constantin Cojocaru, Marius Bodochi şi George Ivaşcu. Trailerul oficial poate fi urmărit aici : http://www.youtube.com/watch?v=SwOjFveN3Ks



Pe lângă anvergura manifestării, fiind prima oară când un trailer de film românesc se lansează cu o asemenea desfăşurare de forţe, evenimentul de lansare al trailerului “Ultimul Zburător” a mai înregistrat o premieră notabilă: primul streaming live din mişcare făcut vreodată în România (http://ultimulzburator.live2web.ro/)

Ca om de PR salut campania de promovare, ca om pasionat de film sunt cât se poate de sceptică, însă n-ar fi rău să aruncați un ochi peste trailer.


miercuri, 25 septembrie 2013

Filmul „Ultimul Zburator” lanseaza trailerul oficial

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.


O fi vreun zburător, chiar este. Și e cât se poate de...filmic, așa cum a reușit să capete contur cinematografic și Domnișoara Cristina. “Ultimul Zburator” este un film regizat de Ovidiu Georgescu care va beneficia de lansarea propriului trailer (lucru ceva mai rar întâlnit la noi) joi, 26 septembrie, incepand cu orele 18:00. Va fi o lansare cu surle și trâmbițe...de motociclete ce vor pleca din Piata Presei Libere, urmând apoi traseul Bd. Kiseleff – Pta. Charles de Gaulle – Pta. Victoriei – Sos. Stefan cel Mare – Sos. Mihai Bravu, pentru ca în final să ajunga la Terasa Berarilor Garden Club (str. Splaiul Unirii, nr 225). Pe tot parcursul traseului va exista un live streaming, iar 20 dintre cei mai cunoscuti bloggeri din Romania se vor alătura zburătorilor pe motoare.


     Atmosfera magica, căci este vorba (așa cum am auzit) de realism magic, va fi reintregita de lansarea trailerului oficial al filmului “Ultimul Zburator”, in prezenta echipei si a actorilor din film: Gabriel Dutu, Iulia Verdes, Constantin Cotimanis, Constantin Cojocaru, Marius Bodochi si George Ivascu. Totodata, la acest eveniment va avea loc proiectia noului videoclip al trupei Holograf, “Roua Diminetii”, ce contine imagini din film, dar si lansarea unui concurs surpriza (aici nu am detalii, dar poate mergeți pe acolo și vedeți despre ce-i vorba). 



"Ultimul Zburator" este un film independent, realizat in totalitate din finantare privata, produs de Asociatia Culturala “Promissum” si distribuit in Romania de InterComFilm Distribution. Acest eveniment cinematografic este prima parte a trilogiei "Promissum", prima trilogie Fantasy realizata vreodata in Romania. Filmul este inspirat de mitul clasic al culturii române, mitul Zburatorului, transpus sub forma unui basm modern. La mijloc e și ceva iubire cu I mare, așa am auzit. 

Evenimentul va putea fi urmarit live pe internet la adresa: http://ultimulzburator.live2web.ro/
www.ultimul-zburator.ro / facebook.com/ultimulzburator

marți, 3 septembrie 2013

Antonioni văzut de Kar Wai Wong




Recent am văzut L'avventura lui Michelangelo Antonioni, un film plin de gol sufletesc, un gol similar cu hăul lui Kar Wai Wong, acel hău spre care își împinge suav personajele pentru a le înhăța mai apoi secretele și neputințele. Ceva din ritmul lui Antonioni se regăsește și la Kar Wai Wong, personajele din L'avventura și In the Mood for love au o eleganță și o goliciune similare, însă Kar Wai Wong reușește să le insufle sens și sensibilitate, pe când la Antonioni acestea nu sunt decât un soi de instincte artificiale apărute ca o plagă pe fondul plictisului. Și pentru că tot l-am amintit pe maestrul Wong, nu cumva să ratați The Grandmaster care apare și în cinematografele de la noi începând de vineri.

marți, 13 august 2013

Dans la maison (2012)

Dans la maison este un film cât se poate de proaspăt, poate nu-i întâmplător faptul că numele regizorului e un indice pentru această prospețime: Ozon, Francois Ozon. Filmul curge într-un ritm seducător de alert, prezentându-ne didactic, dar cu metode ușor neortodoxe, arta de a scrie un roman, poate nu neapărat un roman, ci mai degrabă o istorioară bună, veridică și bine clădită. Germain a ales să fie profesor pentru că nu avut talentul necesar de a scrie, însă găsește în Claude, pupilul timid din ultima bancă cu priviri iscoditoare, un novice perfect, un vas pe care să-l modeleze după bunul plac. Însă creația are voință proprie, iar de la un punct încolo  ea se strecoară malițios din mâinile creatorului. Germain îi explică lui Claude cum să scrie, cum trebuie să-și contruiască personajele care se dovedesc a fi cât se poate de reale, iar teoria lui Germain (nu neapărat a lui, dar parafrazată destul de bine) se aplică simțitor și asupra întregului film. Astfel că mecanismul ce face povestea lui Claude să meargă se aplică și asupra filmului ca întreg, traiectoria filmului este astfel un soi de bildungs fâșneț (scuzați emfaza). 



Așa cum Germain l-a ales pe Claude pentru că i-a întrezărit sâmburele de talent, așa și Claude își alege un coleg pentru a fi obiectul său de studiu și implicit subiectul povestirilor sale. Filmul pare să își depășească condiția și ne aruncă niște axiome destul de grăitoare referitoare la tagma scriitoricească postmodernă: imaginația aproape că nu mai există, ea a fost înlocuită de observație, de studiul de caz. Rugat să scrie din imaginație, Claude vede acest lucru ca pe o imposibilitate, el trebuie să fie prezent în casa familiei pe care a ales să o studieze. Însă studiul își depășește la rândul lui condiția și inevitabil metoda de cercetare ajunge să influențeze subiectul cercetării. Tânărul Claude, ca într-o tragedie greacă tradusă în mit psihanalitic, ajunge să fie astras de mama colegului său (interpretată de Emmanuelle Seigner) și să își dorească dispariția soțului și a fiului acesteia. Experiența în casa colegului său nu îi este suficientă lui Claude, povestea părăsește paginile și asemeni unei molime, are efecte simțitoare în realitate. Filmul nu are implicațiile ludice ale unui Strager than fiction, este mai degrabă o joacă periculoasă, dar simpatică, cu accente ușor erotice ce îmi aduc aminte de elogiul lui Mario Vargas Llosa. 


M-am bucurat să le văd în același film pe Emmanuelle Seigner și Kristin Scott Thomas care au mai jucat împreună în Bitter Moon, adaptare după Luni de fiere de Pascal Bruckner, amândouă fiind obiectul fascinației tânărului Claude. Frumoasă simetria unghiului din care cele două sunt urmărite de acest tânăr, una este femeia casnică, mediocră, pasionată de design interior, visând la o carieră în arhitectură, visare înnăbușită de o realitate monotonă și austeră, cealaltă se ocupă de o galerie de artă unde exponatele supraviețuiesc patetic în limitele pornografiei și ale kitschului. Claude le privește pe amandouă la fel, cu o ușoară superioritate admirativă. Pe fundalul aceluiași soundtrack, Claude le privește în timp ce dorm, le admiră, le observă, dar e cumva distant, lucru pe care îl observăm mai bine în ultimul cadru al filmului, un cadru ce pare a fi un omagiu adus lui Hitchcock. Puteți vedea Dans la maison joia aceasta, 15 august, în aer liber, Parcul Tineretului. 

sâmbătă, 27 iulie 2013

Before Midnight (2013)

Când scriam despre La vida de los peces începeam prin a-l cita pe Cinesseur și a spune că trebuie să ai o certă experiență de viață pentru a putea îndrăzni să spui ceva despre un film ca acela. Cred că același intro se aplică și aici. Conform acestei zicale nu îndeplinesc chiar toate condițiile, dar îndrăznesc totuși să scriu. Nu am urmărit de la început această trilogie a iubirii, am tatonat-o și am amânat-o îndelung până când am reușit să o urmăresc pe repede înainte. Dacă Before Sunrise și Before Sunset sunt niște capsule indie cu conținut emoțional exprimat poate un pic stângaci, lucru ce rimează până la urmă cu imaturitatea personajelor tinere de pe atunci, atunci Before Midnight este inevitabil o capsulă a maturității cu coaja ceva mai ronțăită de dinții hămesiți ai timpului, dar a cărei esență iese mai lesne la suprafață cu un efect ceva mai intens. 

 Before Midnight mi s-a părut a fi cea mai emoționantă componentă a tripticului, asta și datorită faptului că personajele sunt cu mult mai bine închegate, iar experiența lor de viață acumulată în timp, invizibilă nouă, dar pe care o intuim numaidecât, le asigură această consistență. De asemenea dialogurile sunt cu mult mai bine puse la punct, mult mai legate și mai mature. În Before Sunrise, personajele lui Ethan Hawke și Julie Deply puteau migra cu ușurință de la un subiect la altul, iar ca să fac o analogie picturală, în Before Sunset poziția unuia față de celălalt era un fel de Angelus, o inclinare nostalgică și vinovată a capetelor, pentru ca abia ultimul moment al filmului să explodeze și să destindă această tensiune. 



În Before Midnight continuitatea dialogului e uimitoare, ajutată fiind și de un montaj frumos executat (unul dintre cele mai reușite montaje pe care le-am văzut), apoi prospețimea dialogului se răspândește și în jurul lor, îi vedem interacționând cu mai mulți oameni, e ca și cum cei doi și-ar exprima dorința de a duce mai departe o trăire. Dacă în cele două filme precedente Julie Deply îmi era mai pe plac, atât interpretarea cât și personajul, acum Ethan Hawke este cel care mi-a transmis mai multă veridicitate, personajul lui Julie Deply fiind încorsetat pe alocuri de manifestări feministe ușor exagerate care ies cumva din cupola filmului. 



Mă întreb cum ar fi arătat filmul în regia lui Woody Allen, dialogurile ar fi fost probabil cu mult mai studiate și mai intelectuale, mai pline de cuvânt și mai goale de trăire, însă regizorul Richard Linklater reușește să redea prin imagini și actori bine distribuiți bună parte din bittersweetness-ul propriei filosofii de viață (așa cum am văzut și în Waking Life) și ne prezintă ca pe o pildă traiectoria nu tocmai facilă, dar frumoasă, a unei relații. 



joi, 4 iulie 2013

De weekend: Byzantium, The Lone Ranger, Despicable Me 2



Byzantium

De-a lungul timpului (recent) doar două filme cu vampiri m-au făcut să privesc cu oarecare seriozitate subiectul, acelea fiind Let the right one in (2008) și Thirst (2009). Byzantium, regizat de același Neil Jordan care și-a pus amprenta (dentară) și asupra lui Interviu cu un vampir, ar avea șanse să intre pe lista scurtă a abordărilor ceva mai serioase și asta din pricina unui echilibru pe care filmul reușește să îl mențină între poveste și jocul actorilor. Granița cu penibilul e destul de primejdioasă însă filmul reușește să vegeteze pe marginea ei bolnăvicios și spasmodic (filmul semănând în acest sens cu unul dintre personaje). Saoirse Ronan și Gemma Arterton fac un cuplu antagonic și sexy de entități călătoare în timp. Spațiul este folosit destul de practic, traiectoria poveștii este una cuminte, însă mecanismele ce le determină pe aceste nemuritoare să meargă mai departe mă disturbă într-o oarecare măsură, e destul de masochist și misogin să surghiunești un personaj la o soartă infamă deși ar avea posibilitatea, prin puterile dobândite, să facă cu totul altceva. Dacă una dintre fete e blestemată să se prostitueze, cealaltă își conservă aura de mister și ingenuu, singura ei dorință aproape libidinală fiind aceea de a-și spune povestea, însă nici măcar modernitate timpului pe care nu-l trăiește nu-i acceptă povestea, catalogând-o ca fiind neverosimilă, refulată și...plină de talent literar.



The Lone Ranger

Regizorul Gore Verbinski îl pescuiește pe Johnny Depp din adâncurile putrede ale Piraților din Caraibe, îl scutură puțin pentru a-l trezi din beția ereditară și îi schimbă fundalul cu unul western. Filmul ar fi chiar un western veritabil, dacă i-ar lipsi cu desăvârșire umorul…acrobatic, spun asta deoarece cascadoriile suferă de boala unei coregrafii impecabile. Johnny este un amerindian simpatic, superstițios și dezechilibrat ce se însoțește cu un legiutor stoic în căutare de răzbunare...legală. Periplul lor este unul la fel de simpatic, pus într-un cadru natural, frumos surprins și redat. Dacă ați văzut Generalul lui Buster Keaton, neo-westernul The good, the bad and the weird și dacă ați răsfoit picturile lu Goya probabil că veți simți aceeași plăcere a vizionarii pe care am simțit-o și eu. Din seria de roluri weirdo alături de Helena Bonham Carter, acesta din urmă îl pune pe Johnny într-o lumină favorabilă și demonstrează că ciudățenia mai are încă multe fațete demne de exploatat. 




La final vă recomand animația Despicable me 2 pentru că e cu mult mai bună, mai amuzantă și mai inspirată decât prima.



luni, 17 iunie 2013

Los Amantes Pasajeros (2013) - despre cum a ajuns Almodovar un pic cam aerian

Noul film semnat de Pedro Almodovar dosește sub aceeași cupolă, comică de această dată, sub același țesut putred și vascularizat de aceleași pulsiuni homo, bi și transexuale, un fel de magiun ieftin intins pe felia luată de la gura telenovelelor. Almodovar a mai împrumutat și înainte din stilistica telenovelistă, dar la modul elegant așa cum a fost cazul lui Mujeres al borde de un ataque de nervios, însă de această dată se folosește la modul abundent de câteva prejudecăți sexiste și sexuale dându-le o notă simpatică, însă ele devin agasante de la un punct încolo, mai ales atunci când mescalina și pericolul prabușirii unui avion potențează libidoul unor pasageri cu probleme care mai de care mai extreme și mai ridicole.


Astfel că atmosfera e una aeriană la propriu și la figurat, idilică ca într-o zi neinteresantă din viața lui Pascal Bruckner. E amuzant cum Almodovar alege să folosească o manevră ieftină, niște unghiuri oblice, pentru a reda probabil starea bahică și narcotică a personajelor sau pentru a induce sentimentul că acestea se află într-un avion, deși câteodată am avut sentimentul că aveam de-a face nu cu unul, ci cu doua avioane separate, atât de distanțate erau lucrurile între clasa business și cea economic, doar dorința sexuală e cea care le unește. La fel de amuzantă este și asemănarea unei scene de musical cu una dintr-o comedie semnată de regizorul japonez Takeshi Kitano, Gettin' Any? Apoi prezența nesemnificativă la începutul filmului a actorilor Penelope Cruz și Antonio Banderas, actori cu care Almodovar a lucrat în cadrul unor proiecte cu mult mai serioase nu face decât să ne demonstreze că filmul e doar o joacă și că acești doi actori nu fac decât să salute de la solul statornic și fertil această nouă idee aerodinamică și lipsită de rădăcini a regizorului.


Conflictul pe care îl am eu cu filmul e de fapt conflictul pe care îl am cu abordarea filmică a subiectelor homo în general, totul se reduce la sex, e clar că distincția dintre cei hetero și cei homo este preferința sexuală, dar nu înseamnă că totul se reduce la acest lucru. În Los Amantes Pasajeros (dual și inspirat titlu) totul se reduce la sex, în același spațiu restrans încap o virgină în etate, purtătoare de comice clarviziuni, o matroană dominatrix, un don juan, un killer și un echipaj gay, până și aterizarea forțată a avionului seamănă cu o ejaculare precoce, la aterizare avionul este inconjurat de un eufemism major, valuri de spumă albă în care se pierd cuplurile excentric și nou formate.