Before Midnight (2013)

Când scriam despre La vida de los peces începeam prin a-l cita pe Cinesseur și a spune că trebuie să ai o certă experiență de viață pentru a putea îndrăzni să spui ceva despre un film ca acela. Cred că același intro se aplică și aici. Conform acestei zicale nu îndeplinesc chiar toate condițiile, dar îndrăznesc totuși să scriu. Nu am urmărit de la început această trilogie a iubirii, am tatonat-o și am amânat-o îndelung până când am reușit să o urmăresc pe repede înainte. Dacă Before Sunrise și Before Sunset sunt niște capsule indie cu conținut emoțional exprimat poate un pic stângaci, lucru ce rimează până la urmă cu imaturitatea personajelor tinere de pe atunci, atunci Before Midnight este inevitabil o capsulă a maturității cu coaja ceva mai ronțăită de dinții hămesiți ai timpului, dar a cărei esență iese mai lesne la suprafață cu un efect ceva mai intens. 

 Before Midnight mi s-a părut a fi cea mai emoționantă componentă a tripticului, asta și datorită faptului că personajele sunt cu mult mai bine închegate, iar experiența lor de viață acumulată în timp, invizibilă nouă, dar pe care o intuim numaidecât, le asigură această consistență. De asemenea dialogurile sunt cu mult mai bine puse la punct, mult mai legate și mai mature. În Before Sunrise, personajele lui Ethan Hawke și Julie Deply puteau migra cu ușurință de la un subiect la altul, iar ca să fac o analogie picturală, în Before Sunset poziția unuia față de celălalt era un fel de Angelus, o inclinare nostalgică și vinovată a capetelor, pentru ca abia ultimul moment al filmului să explodeze și să destindă această tensiune. 

În Before Midnight continuitatea dialogului e uimitoare, ajutată fiind și de un montaj frumos executat (unul dintre cele mai reușite montaje pe care le-am văzut), apoi prospețimea dialogului se răspândește și în jurul lor, îi vedem interacționând cu mai mulți oameni, e ca și cum cei doi și-ar exprima dorința de a duce mai departe o trăire. Dacă în cele două filme precedente Julie Deply îmi era mai pe plac, atât interpretarea cât și personajul, acum Ethan Hawke este cel care mi-a transmis mai multă veridicitate, personajul lui Julie Deply fiind încorsetat pe alocuri de manifestări feministe ușor exagerate care ies cumva din cupola filmului. 

Mă întreb cum ar fi arătat filmul în regia lui Woody Allen, dialogurile ar fi fost probabil cu mult mai studiate și mai intelectuale, mai pline de cuvânt și mai goale de trăire, însă regizorul Richard Linklater reușește să redea prin imagini și actori bine distribuiți bună parte din bittersweetness-ul propriei filosofii de viață (așa cum am văzut și în Waking Life) și ne prezintă ca pe o pildă traiectoria nu tocmai facilă, dar frumoasă, a unei relații. 

Tweet