Dans la maison (2012)

Dans la maison este un film cât se poate de proaspăt, poate nu-i întâmplător faptul că numele regizorului e un indice pentru această prospețime: Ozon, Francois Ozon. Filmul curge într-un ritm seducător de alert, prezentându-ne didactic, dar cu metode ușor neortodoxe, arta de a scrie un roman, poate nu neapărat un roman, ci mai degrabă o istorioară bună, veridică și bine clădită. Germain a ales să fie profesor pentru că nu avut talentul necesar de a scrie, însă găsește în Claude, pupilul timid din ultima bancă cu priviri iscoditoare, un novice perfect, un vas pe care să-l modeleze după bunul plac. Însă creația are voință proprie, iar de la un punct încolo  ea se strecoară malițios din mâinile creatorului. Germain îi explică lui Claude cum să scrie, cum trebuie să-și contruiască personajele care se dovedesc a fi cât se poate de reale, iar teoria lui Germain (nu neapărat a lui, dar parafrazată destul de bine) se aplică simțitor și asupra întregului film. Astfel că mecanismul ce face povestea lui Claude să meargă se aplică și asupra filmului ca întreg, traiectoria filmului este astfel un soi de bildungs fâșneț (scuzați emfaza). 

Așa cum Germain l-a ales pe Claude pentru că i-a întrezărit sâmburele de talent, așa și Claude își alege un coleg pentru a fi obiectul său de studiu și implicit subiectul povestirilor sale. Filmul pare să își depășească condiția și ne aruncă niște axiome destul de grăitoare referitoare la tagma scriitoricească postmodernă: imaginația aproape că nu mai există, ea a fost înlocuită de observație, de studiul de caz. Rugat să scrie din imaginație, Claude vede acest lucru ca pe o imposibilitate, el trebuie să fie prezent în casa familiei pe care a ales să o studieze. Însă studiul își depășește la rândul lui condiția și inevitabil metoda de cercetare ajunge să influențeze subiectul cercetării. Tânărul Claude, ca într-o tragedie greacă tradusă în mit psihanalitic, ajunge să fie astras de mama colegului său (interpretată de Emmanuelle Seigner) și să își dorească dispariția soțului și a fiului acesteia. Experiența în casa colegului său nu îi este suficientă lui Claude, povestea părăsește paginile și asemeni unei molime, are efecte simțitoare în realitate. Filmul nu are implicațiile ludice ale unui Strager than fiction, este mai degrabă o joacă periculoasă, dar simpatică, cu accente ușor erotice ce îmi aduc aminte de elogiul lui Mario Vargas Llosa. 

M-am bucurat să le văd în același film pe Emmanuelle Seigner și Kristin Scott Thomas care au mai jucat împreună în Bitter Moon, adaptare după Luni de fiere de Pascal Bruckner, amândouă fiind obiectul fascinației tânărului Claude. Frumoasă simetria unghiului din care cele două sunt urmărite de acest tânăr, una este femeia casnică, mediocră, pasionată de design interior, visând la o carieră în arhitectură, visare înnăbușită de o realitate monotonă și austeră, cealaltă se ocupă de o galerie de artă unde exponatele supraviețuiesc patetic în limitele pornografiei și ale kitschului. Claude le privește pe amandouă la fel, cu o ușoară superioritate admirativă. Pe fundalul aceluiași soundtrack, Claude le privește în timp ce dorm, le admiră, le observă, dar e cumva distant, lucru pe care îl observăm mai bine în ultimul cadru al filmului, un cadru ce pare a fi un omagiu adus lui Hitchcock. Puteți vedea Dans la maison joia aceasta, 15 august, în aer liber, Parcul Tineretului. 

Tweet