Killer Joe, Love is all you need, Upside Down

Scriu despre aceste filme la un loc deoarece îmi pare că au ceva eminamente putred în comun. Ele pornesc de la o idee bună, deja împământenită în mentalul colectiv rumegător de cinema, dar se străduiesc atât de tare să spulbere rețeta clasică încât o dau toate trei în bară destul de rău după părerea mea.

Killer Joe

O poveste cu un număr restrâns de personaje și mai restrânse în jurul unui teanc de bani. Această himeră bănoasă provoacă amețeli în acțiunile și comportamentul personajelor, iar absurdul lor e mult prea infecțios ca să poată fi luat drept un absurd artistic. Scenariul e mult prea haotic, racordurile proaste îl fac neglijent, unele secvențe sunt inexplicabil de lungi, altele vor cu tot dinadisnul să șocheze încât devin grețoase. Toată această concentrare nebunească a scenariului pe niște elemente perfide uită parcă de scenariul filmului, iar la final îți dai seama că până și mijloacele machiavelice și-au uitat scopul. Filmul ar fi putut fi chiar ok, însă a ales o pistă alunecoasă unde tendința de a șoca are efecte numai atunci când scenariul denotă și ceva mai multă substranță și seriozitate. Dacă vreți să-l vedeți vă recomand să vedeți fie înainte, fie după The killer inside me.

Love is all you need

Filmul are un intro nefericit prin previzibilitatea poveștii ce va urma încât continuarea vizionării nu mai poate fi motivată decât de speranța găsirii unui strop de umor sau de sirop amoros acrișor. Ce-i drept ele sunt regăsibile în film însă într-un dozaj sărăcăcios și redundant,  iar încearcarea de a împăca dragostea (de toate sorgințile) cu drama, cu Italia (văzută parcă prin lentilele lui WoodyAllen), cu boala și cu umorul este una mult prea laborioasă pentru putirințele acestui film pe care l-aș redenumi ca fiind cronica unei nunți eșuate.  Filmul îmi dă senzația că vrea să ironizeze nenorocul, dar și aparentul noroc la modul exagerat, ce-i drept exagerările sunt cele menite să stârnească râsul, dar aici parcă râzi numai de tâmpenia acestei exagerări și nu de însemnătatea ei. Apoi nu înțeleg cum personajul lui Pierce poate să înțeleagă perfect o limbă fără să o poată vorbi măcar un strop. A se vedea înainte sau după The intouchables. 

Upside Down

Kirsten Dunst și Jim Sturgess formează un cuplu simpatic chiar și când unul dintre ei e cu picioarele în tavan. Plotul (o lume cu fundul în sus deasupra ăsteia de jos cam cum vedem prin Inception) nu are nevoie de nicio explicație cât de cât logică, deoarece oricât ne-am strădui, povestea ar cădea gravitațional într-un hău trist, așa că o luam ca atare. Dar oricât aș lua-o ca atare, nimic din ce ar fi putut să-mi ofere acest film nu mă determină să compensez lipsa justificării sale logice. Nu sunt absurdă, nu cer unui Fantasy să îmi explice de ce e cum e și nu altfel, însă neglijența sa e uimitoare. La început ni se face o ușoară geneză grafică infantilă a celor două lumi imposibile, apoi ni se face geneza unei iubiri imposibile, presărată cu momente vizuale perturbatoare ce m-au dus cu gândul la franciza Twilight, s-ar putea spune că osatura narativă nu diferă prea mult de Romeul și Julieta lui Shakespeare, însă ce urmează e un demers patetic potențat negativ (din păcate) de un joc actoricesc agresiv de emfatic. Efectele speciale sunt de-a dreptul amatoricești, lumina e de cele mai multe ori suprasaturată și ușorul iz de distopie ascunsă sub faldurile unei aparente bunăstări utopice nu mă prea conving de seriozitatea acestei fantezii. După ce l-ați văzut cu fundul în sus și pentru recăpătarea echilibrului ar fi bine să vedeți și Equilibrium. 

Tweet

Cosmopolis - un film ca o scremută refulare

Nu știu precis cum e cartea lui DeLillo ce stă la baza acestui film, dar despre Cosmopolis filmul nu pot spune decât că e o făcătură non-artistică cu inserții dubioase de pseudo-filosofie, macroeconomie, apocalipse deontologice, mercantilism relativist și alte complicăciuni teoretice și ideologice atât de înghesuite în spațiul fizic al unei limuzine para-luxoase că-ți vine să o ponegrești cu grafittiuri și alte pocinoage. E de neînțeles cum a reușit David Cronenberg, care și-a pus amprenta în ultimii ani asupra multor filme cu greutate, să facă un film atât de scremut, de (poate) voit nelegat și complet aiuristic.

Bănuiesc că printre rândurile cărții zac butoaie de satiră la adresa globarizării și a multor teorii vivide ce-au clădit lumea în care ne cheltuim astăzi gologanii (și șobolanii), dar e greu de crezut că poți ecraniza așa ceva într-un fel atât de neinspirat. Dacă cu precedentul A dangerous method ne plimba lin, onest și romantico-biografic prin psihanaliză, acum Croneneberg  folosește o metodă periculoasă pentru a puncta câteva demonstrații eșuate de metafizică și alte proxime domenii retorico-oratorice. Sunt eșuate deoarece atunci când ai senzația că le-ai disecat sensul și că le-ai cântărit însemnătatea apare un element complet detașat care mă face să cred că domnul Cronenberg a refulat în Cosmopolis tot ce n-a putut refula în filmul său despre psihanaliză (A dangerous method).

Personajul principal (interpretat chiar decent de Robert Pattinson) ne face loc pe patul său de Procust, pe bancheta din spate, de unde asistăm la toate nevoile sale de la cele fiziologice la cele filosofice. Uneori pricepem de ce suntem acolo, alteori ne aruncăm privirea pe geam dincolo de care se întinde un oraș artificial. Filmul pare un artificiu, indulgent sa-l numesc artistic, despre artificialitate si superficialitate. E un film cu o non-logică lynchiană, cu o imagine șlefuită, cronenbergiană și cu un joc actoricesc nu tocmai compatibil poveștii sau non-poveștii. Dar ceva bun de spus la adresa acestei refulari cineaste (mai bine zis a acestei adaptări) tot se găsește: unghiurile, încadraturile și decorul (acolo unde el este altul decât interiorul limuzinei) sunt îndrăznețe, estetizate profi, însă par să comunice doar între ele nu și cu personajele.

Îl puteți viziona astăzi în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest la Cinema Studio de la 20:30 

Tweet

De weekend: Hope Springs, The Sweeney, Premium Rush, Resident Evil, The cabin in the woods

Hope Springs (2012)

Meryl Streep si Tommy Lee Jones fac un cuplu actoricesc perfect însă unul cat se poate de disfuncțional în planul poveștii de față. După 30 de ani de căsnicie rutina se clatină erodată și bulimică pe buza prăpastiei și numai o consiliere costisitoare de specialitate mai poate face față acestui fenomen. Hope Springs reușește să fie o comedie bună cu un plot decent în mare parte datorită celor doi actori. Problematica cuplului  nu este tratată la un nivel atât de profund încât să ridice sprâncene și interogații ontologice, însă ea rămâne pe o linie de plutire verosimilă și digerabilă purtând împrejur un colac de salvare aerat cu umor de calitate. 

The Sweeney (2012)

Filmul m-a dus într-o primă fază cu gândul (adică atunci când i-am văzut afișul) la In Bruges, însă nu are de-a face cu prospețimea, umorul și impactul acestuia. In The Sweeney asistam la reușitele și eșecurile (melodramatice pe alocuri) unui squad elitist și violent. Eroul este un fel de anti-erou simpatic, cu burtă, geacă de fâș, un inexplicabil sex appeal și mult tupeu ce parcă seamănă cu personajele din The guard sau Tyrannosaur. Filmul are parte de o coloană sonoră foarte bună, de locații suficiente folosite inteligent, de câteva secvențe de chase antrenante și de o seriozitate dificil de manageriat în general, însă reușește să o mânuiască în limitele decenței  scenaristice. 

Premium Rush (2012)

Cred ca e deja a treia oară când folosesc cuvântul decent în acest articol omnibus deoarece Premium Rush este un action-flick uns la rotițe cu decență din abundență și pedalat bine de tot pe strazile ultra aglomerate ale New York-ului. Joseph Gordon Levitt este cât se poate de convingător în rolul de biker hiperactiv, plotul este și el foarte likable, greu și inutil de comentat pe marginea lui, iar filmarile handy cam, unghiurile îndrăznețe și montajul inteligent avantajeaza filmul asta ingrozitor de bine ceea ce e un lucru foarte bun. Abundentă spre supăratoare e prezența grafică frecventă a unui ceas și a unor hărți care să ne țină la curent cu toată derularea de forțe și roți, în rest viteză fără frâne, amuzament și obstacole. 

Resident Evil: Retribution (2012)

Aici cuvântul decent va lipsi cu desăvărșire. Deși nu am văzut decât acestă ultimă parte a seriei (nici nu a fost nevoie, începutul filmului reia blitzkrieg toate episoadele anterioare) nu-mi rămâne să spun decât ca filmul are un singur si mare atu: Milla Jovovich. În rest o singura secvență pare încadrabilă la categoria decență: scena de fight suprarealist de pe un culoare ușor sci fi. În rest penibilul se împrăștie ca o bală de zombie de la un capăt la altul pe zâmbetul retard al acestui film care se încăpățănează să tot reapară, filmul a devenit se pare aproape ca virusul despre care tot vorbește, se extinde necontenit. Replicile sunt niște rebuturi demne de plâns, pe alocuri de râs...isteric, nerușinat cu ochii închiși, scenariul vrea să manipuleze cu orice preț.

The Cabin in the woods (2012)

Se vrea a fi un meta-horror, un horror despre horror, unul didactic ...didactic în stilul Battle Royale sau (dacă vreți) The Hunger Games. Însă deși până la un punct ne păcălește că ar deține acest statut triumfal și criticos filmul cade în derizoriu și în propriile...ingrediente. Se ajunge pănă la o mistificare și-o mitologizare antropomorfă, desigur: lumea guvernată de niște zei gigant înfometați, paradoxali și criptici, de fapt se ajunge inevitabil la apocalipsă. The Cabin in the woods mi se pare un proiect prea ambițios, mult prea aglomerat și imprecis cu propria rețetă. Aglomerat este spre exemplu și fatidic-de-bășcăliosul 2012, însă măcar acolo umorul (extrem) detrona orice altă intenție a filmului. Aici însă ce primează e o amărăciune venită din toate colțurile și apropo de colțuri filmul aduce pe alocuri aminte de Cubul și de același absurd simțământ horific claustrofob. 

Tweet

The Dictator - mitul eternei reîntoarceri în...USA

Bând din același bol urinal (spoiler) din care s-a adăpat și Borat, Aladeen aka Sacha Baron Cohen aka himself revine sub aceeași formulă, poate mai puțin instigatoare, ceva mai comercială, mai edulcorată, mai likable. Înșiruirea nonșalantă de misoginisme (simpatice), de rasisme, de pilozități, de neinițieri, de frazalități imbecile, dar facil de îmbrățișat ca metodă...terapeutică continuă tradiția Borat-Bruno. Dincolo de facilismul (fascist) și umorul umoral (adică făcut din umori și alte mâzgozități lingvistice) filmul se ancorează oarecum-riscant la un moment dat într-un discurs despre democrație, însă are grijă să iasă din menghina lui printr-o glumiță tâmpită și romanțioasă. Mă așteptam tot la o abordare moku-documentarist-handy-cam marca Borat. În schimb filmul pare să preia borhot-reteța din Hangover (inclusiv tușa de final) și să fie mai puțin un film-pamflet-ascuns-sub-o-pleură-zdravănă-de-umor-extrem(ist) și mai mult o găselniță comercială (scurtă) imitând umorul pierdut. În căutarea umorului pierdut și lăsat în Kazakhstan deci.

Același soi de personaj tabula-rasian ajunge pe pământul fructului oprit (big apple) unde face cunoștință cu eco-libertatea și demo-crația (rastălmăcind etimologia: un demo al puterii). Precum o creatură venită din a patra dimensiune, The Dic(k)tator e un film ce-și bagă mână prin real și ia de acolo câteva personaje (reale) cu care se face că jonglează dintre care o să amintesc unul singur, fetișist (mie), Edward Norton. Acest melange nu mai are farmecul bizaroid al lui Borat ci e poate, paradoxal, doar o formă de expresie a unui cinema sătul de prejudecăți rasiale, de politizare, de hipsteri, sătul de amenințări plicticoase, e un film sătul de saturația propriului discurs. 

PS: Sâmbătă la 11:30 dimineața sunteți așteptați la întâlnirea cu un alt dictator. The Great Dictator al lui Charlie Chaplin rulează sâmbătă, 19 Mai, de la 11: 30 dimineața la Cinema Union, în deschidere istoricul și criticul Călin Căliman ne va spune câte ceva despre tradiția filmului mut. Intrarea este liberă, vă aștept :)

Tweet

The Avengers (2012) - "castrarea" cu umor a discursului

Aș putea foarte ușor să cad în văgăuna wonderland-ului și să-mi râcâi dermul de pereții clișeici ai filmului însă câteva răgălii mă încetinesc și mă obligă să admit faptul că The avengers are o conștiență de sine vie, o conștiință a clișeului pe care o tratează cu umor...molipsitior pe alocuri. Structura filmului e oarecum neomogena, există o primă parte cronologic-manipulator-introductivă (care în ceea ce mă privește ar fi putut să fie la fel de bine și mută) și o ultimă parte ceva mai redusă ca intindere supra-concentrată în CGI și montaj.

Umorul reiese dintr-un soi de respectare a personajului interpretat de Robert Downey Jr (Iron Man) și a discursului său bășcălios, simpatic, însă restul personajelor  sunt nevoite să interpreteze replici regurgitate, sforăitoare, super-hero-ice. Există deci o luptă secundară, discursivă, în care umorul iese cumva câștigător, reușind prin mimetism să transfere aceeași notă sarcastică și restului replicilor clișeice. Personajul negativ, pseudo-negativ de fapt, Loki,  e mai mult o marotă caricaturală nevoită să recite discursul puterii, însă de fiecare dată intervine câte un oponent și îi castrează fraza (că tot vorbeam de discurs erectil mai acum câteva zile).

Încadraturile sunt uneori violent de persuasive, de sexos-evidente, dacă nu e părul scarlet al lui Scarlett atunci sunt sânii, daca nu sunt sânii atunci e fundul și tot așa. Însă suprinzător există încadraturi atipice, ouă-kinder vizuale, plonjee, contraplonjeuri, nu numai super eroii sfidează logica vizuală și gravitația, dar și unghiurile de filmare fac asta. Pe lângă asta se mai face apel și la moku-realism marca Cloverfield sau District 9, un risc asumat, dar de bun augur se pare. Un alt element deranjant de persuasiv este coloana sonoră care abundă în accente muzicale menite să augmenteze scenele care și așa sunt augmentate până în pânzele...negre ale latexului. Compensatoriu însă, tricoul lui Robert Downey JR rage avid după ceva versificație și tonalități.

Tweet

The Hunger Games (2012)

The Hunger Games a reușit să genereze o frenezie (chiar globală) aproape inexplicabilă, succes catalizat și de popularitatea cărților, 3 volume la număr. La o primă vedere subiectul este unul cât se poate de amoral și de scandalos, asta dacă e turnat într-o formă compatiblă: o mână de adolescenți sunt aruncați într-o pădure și obligați să se ucidă, asta în timp ce sunt vizionați de un public bălind la blidul entertainment-ului. Imoralul  situației a fost surprins cu mult mai autentic (și chiar într-o tonalitatea umoristică) de către filmul japonez Battle Royale (2000). Având la dispoziție cam același plot, Battle Royale reușeste să fie ceva mai veridic, mai minimalist, cu mult mai îndrăzneț și mai sadic.

Battle Royale

Vecinătatea conținutului celor două filme e oarecum întâmplătoare, Battle Royale este un film-decupaj-ipotetic pe când The Hunger Games a apărut într-un moment în care imaginarul filmic se scurge în realul societal, intriga narativă se pliază pe criza economică actuală și iau naștere astfel o serie de analogii care trec nestingherite printr-o serie de falii temporale, ba personajul Katniss Everdeen (interpretată de talentata Jennifer Lawrence) este o Artemis post-modernă, ba filmul trage de clopotul stomacului global ca să i se audă ghiorăitul la nivel intergalactic. Exagerez hiperbola căci la fel de exagerată este și lauda adusă acestei găselnițe ludice a foamei, care foame e atât de translucidă că deși sintactic e prezentă, semantic lipsește cu desăvârșire. 

Ce-i drept chimia personajelor (Jennifer Lawrence și Josh Hutcherson) face câteva balonașe în retortă, avem și-un Woody Harrelson bahic pe post de mentor ratat, însă restul personajelor nu sunt decât gloate kitschioase, hiper-cromatice de umonoizi travesti. Viitorul post apocaliptic  post-recesiune este unul roz în cel mai propriu și mai cărnos sens al culorii. Aproape că devine agresivă această idee cum că oamenii viitorului trebuie să arate vestimentar cel puțin ca Lady gaga. Însă filmul nu este decis asupra bucații temporale pe care o molfăie cu gura flămândă și uscată, masticația mută dumicatul temporal ba în cavitatea unui timp ce pare să aducă cu o versiune vintage a lagărelor naziste, ba în pădurea unui timp prezent unde puberii se urmăresc ca niște predatori, ba în viitorul hiper-cromatic mai sus amintit. Probabil că în cadrul cărților lucrurile sunt ceva mai precise.

Filmul își propune să fie pe lângă un fals semn de alarmă tras la porțile recesiunii și o scurtă lecție de PR și marketing. Apoi în ciuda subiectului destul de ofertant (din punct de vedere amoral) filmul (și cartea bănuiesc, deși am auzit că-i cu mult mai hardcore decât pelicula) își trasează (paradoxal) limita și conturul unui politically correctness deranjant de evident care spre final devine hilar, dacă nu penibil, unde mai pui că ultimele acorduri răsună jalnic până la piciorul metric al sonetelor shakespeariene (vezi nereușitul suicid cu mure). Iar secvența oarecum cheie a filmului menită să sublinieze instinctul înnăscut hain al puberului, e de fapt balet surd, stilizat, cosmetizat, ascuns de privirile unui public presupus pudibond. 

Există pe de altă parte și un abuz al CGI-ului care e atât de convenabil plasat încât nu-i mai trebuie nicio logică de bun simț, el este pur și simplu, CGI-ul e aici un demiurg atotputernic, e dumnezeul habotnicilor, n-are nevoie de nicio explicație, el apare pe cer din neant, scuipă foc și știe tot datorită unor discipoli de soi care îi manevrează butoanele dintr-un turn de control și fildeș cibernetic. Râmânând tot la nivelor datelor tehnice, e uimtor cum de un film doldora de cadre mișcate și momente de (probabil) handy-cam poate avea atâtea încasări la boxoffice (a obţinut încasări de 155 de milioane de dolari în primul weekend). 

Tweet

De weekend: Safe House și This means war

Puteți citi o mini cronică scrisă de butic la Safe House aici, iar pe cea la This means war colea :)

Tweet

My Week with Marilyn și The Iron lady - Oscarul și seducția mimetismului

Așa cum ne-a obișnuit, în dulcele-amar stil clasic, Oscarul nu și-a înfrânat nici anul acesta aviditatea  pentru metamorfoza dermului, fie-i sfântă medierea max factorului, pomadelor și maclavaisurilor de ultimă și primă generație. Ce-i drept readucerea ritualică la viață a unor figuri marcant-emblematice e un proces seducător, e prea puțin blamabil acest voodoo cinematografic, această pigmalionizare și acest joc de-a dumnezeirea, însă aglomerarea lor pe aceelași podium de distincții (J Edgar, My Week with Marilyn, The Iron lady, Albert Nobbs) e poate un indice sociologic oarecum îngrijorător. 

Acestă resuscitare e ușor exacerbată, nu neapărat prin seria de exemple enumerate, ci prin modalitatea de expunere a lor. Astfel că Michelle Williams sforțează convulsiv exorcizarea unei Marilyn Monroe prea puțin naturală, de o timiditate mistico-neînțeleasă, rezultatul fiind un fel de film marca Hallmark (pardon, Diva). Acestui aer de mediocritate cu pretenții i se alătură montajul rudimentar, ieftin, neverosimil, la fel de neverosimil redată fiind și povestea în sine, personajele simulează o emfază bizară în prezența divei, iar personajul colateral al Emmei Watson pare a fi cam sigurul ce strălucește prin drăgălășenia lui reținută. În cazul asemănării Michelle Williams-Marilyn Monroe nu s-au depus prea mari eforturi cu pensula, mimetismul fiind unul spontan și accesibil.

În cazul lui The Iron lady, Meryl Streep pare să fi meritat Oscarul numai pentru prima jumătate de oră a filmului, perioadă în care machiajul este omniprezent și coincide cu felia de viață tardivă a lui Margaret Thatcher. După aceea asistăm la un soi de desfășurare din nou exacerbată de gesturi mimetice, la o joacă facială vizibilă, cu intențiile ușor descifrabile printre riduri și vocalize. Atât My Week with Marilyn cât și The Iron lady urmează o structură cuminte, bildungs, flashback-ul e porționat acolo unde trebuie și cât trebuie, schematic, sunt aproape deranjante prin cumințenia și așezarea lor. Un caz fericit de mimetism este Midnight in Paris (nominalizat laolaltă cu exemplele mai sus mentionate), acolo asemănarea actorilor cu personajele de interpretat este realmente surprinzătoare și seducătoare poate și datorită unui fel distinct de concentrare și focalizare pe aura lor. Personajele lui Woody Allen (în Midnight in Paris) sunt practic o rezultantă, un simbol, un indice, pe când J Edgar, My Week with Marilyn și The Iron lady se vor a fi vădit înglobatoare și infatuate.

Acest mimetism brainwash e poate și un soi de consemnare în lipsa unor documentare sau a altor artefacte vizuale, dar ultra-premierea lui e semn de regres, e ușor vetust și anacronic să măsori talentul unui actor prin capacitatea lui de imitare întocmai a unor fețe publice prezente sau trecute. Fenomenul e ușor sufocant, iertat să îmi fie scurtul moment de aparent...mimetism darwinist. 

Tweet

The Grey (2011)-despre nerealista echidistanţă democratică a animalului

Buticul a scris oleacă mainstream şi refulator destre The Grey aici. O singură remarcă aş mai avea, filmul se vrea a fi un poem al suspansului, dar nu-i decât o ciornă mototolită și morfolită echidistant de democratic...în salivă de lup nu flămând, ci nerealist de vindicativ…

Tweet

Sherlock Holmes: A Game of Shadows

La o primă vedere s-ar putea spune că Guy Ritchie laolaltă cu operatorii de imagine au defulat în această nouă adaptare cam tot ce mai era de defulat în materie de plan detalii, frame-for-frame-uri și realism perceptual. Camera de filmat își face suprarealist loc acolo unde ochiul nu poate ajunge rezultând o serie de secvențe seducătoare, cam insulare, cam discontinue, subjugate unui slow motion exacerbat de coturat. Tocmai din cauza acestei concentrări secvențele liant dintre două astfel de momente par a fi moi, relaxate, predispuse unor numere umoristice menite să deconcentreze, să relaxeze mușchii între două secvențe tari. Avem de-a face cu un film-organism-viu, cu o structură-miocard: o secvență concentrată, alertă, constrângătoare imitând parcă o sistolă (contracția miocardică), urmată de una relaxată, dialogală imitând o  diastolă narativă.

Tocmai prin această alternanță filmul este realizat realmente pentru public și nu neapărat în sensul larg vehiculat, acela al facilului, ci construcția sa, estetica cuminte a imaginii, ingeniozitatea și ingenuitatea gag-urilor hrănesc nevoile unui spectator lax-post-post-modern. Nutriția acestor nevoi e una obsedant maternă, dacă e să fac o scurtă comparație, Tinker Tailor Soldier Spy pare o mamă parcimonioasă cu fii săi. Tinker Tailor Soldier Spy este un exemplu de cum se creează onest tensiune narativă fără a face neapărat apel la distorsiune sau seducție prin imagine. L-am luat drept contrapunct pentru că este un film apărut în aceeași perioadă, provine din aceeași arie geografică și mi-l post ușor imagina regizat de Guy Ritchie într-un ambalaj cu totul diferit și derulat într-un altfel de ritm.

Sociopatia lui Sherlock Holmes e regăsibilă în clautrofilia imaginii și a montajului, personajul lui Doyle nu este adaptat ci adoptat în imaginarul lui Ritchie unde este împresurat de cam toate artificiile vizuale care nu și-au găsit posibilități de întrupare în celelalte filme ale regizorului englez (RocknRolla, Snatch). Un alt artificiu este alternativa istorică. De câțiva ani încoace ea se dovedește a fi un motiv recurent în rândul filmelor cu eroi (de toate felurile). În X-Men: First Class, Watchmen, Captain America, până și în Tranformers regăsim o bucată reală, crucială de istorie (declanșarea celui de-al doilea război mondial, aselenizarea) decupată și pusă într-un context imaginat, fantastic. Nu știu dacă acest tip de decupaj poate fi pus pe seama vreunui concept psihanalitic, nu știu dacă el este folosit ca apanaj scenaristic infailibil sau ca generator de empatie, însă el tinde să devină un micro-fenomen, spune ceva despre dorința de emergență a realității istorice în sfera unui fantastic care ține de un viitor (momentan) intangibil. 

Tweet

The Twilight Saga: Breaking Dawn: Part 1

 E poate cel mai atipic, cel mai lăfăit, mai lin curgător, mai slo mo gâlgâitor exponent al săgii, asta datorită faptului că ultima picătură de hemoglobină a fost simetric proporționată, helixată astfel încât sa iasă un ban grămadă din două părti, să se mai prelungească preludiul preludiului îndelungatei întâlniri cu un bampir. Ca-ntr-un sipet mioritic se adună laolaltă și moartea și nuntirea și facerea, amalgamate însă cam fără de continuitate stilistică, sângerânde, suferinde de o discordanță uluitoare. Există scene concepute special pentru fani (defilări de pectorali, de săruturi spasmodice, de blugi și desuuri), scene cu încadraturi chiar bune, scene boho bibilite și scene gore neglijente, toate concatenate afon. Conflictul e cu mult mai ferfenițit decât în restul celorlalte părți, e patetic-verbal, redundant semantic, penibil axiomatic, iar atunci când el devine action vivid este consumat rapid pe fondul unei intrigi comode, moraliste, mistice (și nu, nu se exclud terminologic), subjugate cumva unei sorginți tribal-amerindiene (totemul, legătura om-animal). 

Există totuși un conflict ideologic la nivelul relațiilor dintre personaje, avem substratul tradițional teenage american drama (adolescenta însărcinată, cuplul iresponsabil, masculul depășit de situație) care intră în conflict cu mai postmodernul și mai superficialul threesome bizar, aici ceva mai pregnant în ciudățenia lui. Interesantă este însă capacitatea umoristică a filmului, conținutul său involuntar umoristic este lichid, maleabil, receptorul devine un receptacul al acestei lichidități și-i folosește consistența după bunul plac, altfel spus cam orice scenă din Twilight poate fi ușor transformată în butadă la propria-i persoană. Spre deosebire de restul părților însă, având în vedere faptul că are loc o schimbare de status social și genetic, se instalează forțat un oarecare soi de maturizare la nivel de epic, de vizual, cât și la nivelul jocului actoricesc, lucru motivat și de o regie ceva mai experimentată decât precedentele, Bill Condon fiind regizorul unor filme ca Dreamgirls sau Kinsey. Cu tot backgroundul regizoral, cu toată pârghia patetic-matură, Twilight rămâne un film-vârcolac linșat de propriile victime, oferindu-le punga anuală de sânge proaspăt...reciclat. Din nou coloana sonoră simbiotică narativului (prin versificație) surclasează multe părți ale filmului.   

Tweet

Immortals

Așa cum legendele olimpului descriu bucolic o deontologie mult îndepărtată de filonul realității așa și trailerul acestui film comunică o realitate seducătoare stilistic cât și epic, mult distanțată de posibilitățile filmului. Împrumutul ferchezuielii și montajului slo mo din 300 nu le va aduce nemurirea pioneratului așa cum a fost cazul Termopile, pentru că spre deosebire de filmul lui Zack Snyder cel al lui Tarsem Singh este inconsecvent, nelegat, lichefiat de scene prelungite inutil pentru a se ajunge într-un punct în care violența brută își cere drepturile, însă apariția ei este castrată, acoperită de ecran negru, de o săritură la o altă scenă. Momentele în care violența cu  pricina totuși apare coincid cu intrarea în scenă a zeilor, acești adoniși-photoșopuiți-basoreliefați cu accente de penibil vestimentar eclatant.

Tocmai intruziunea lor în realitatea muritorilor pare a fi singurul factor resuscitator al scenariului, iar momentul bătaliei în stratosferă care se presupune a fi apogeul scenariului (concluzie trasă din trailer) e amânat până pe la sfârșitul filmului când scurtul moment eșuează din toate unghiurile și punctele de vedere.

Dincolo de exacerbarea musculară, de evidentele adaptări la baremul blockbusterelor, de stereotipia coloanei sonore, a replicilor, a liderului ad-hoc, a discursului acestuia, de imprecizie, de lălăiala aiuristică, de  fatidicul lansării (11.11.2011), există câțiva indici bășcăloizi, intenționați deci, care parcă urlă din toți bojogii un mesaj imprecis. 

Armurile au mațe acolo unde ar trebui să fie basoreliefați mușchi abdominali, pe un scut îmi pare că am zărit un logo HP (de la Hephaistos probabil), pe o poartă parcă să zic că am mai văzut un semn ce m-a dus cu gândul la logo-ul Gucci, apoi există o discordanță între mediu și arhitectură. Poate că această ultimă discordanță între simetriile, liniile drepte, măsurătorile perfecte ale clădirilor și mediul înconjurător neprietenos, stâncos, este un un pamflet fluturat în fața unei tradiții cinematografice care vede în antichitate numai defilări de togi imaculate, de lingouri, ambrozii, afrodite, numai expuneri de arhitecturi perfecte, megalomane, egocentrice.

Aici însă, cam ca în Satyriconul lui Fellini (îmi permit a exagera) așezarea omenească modestă este reprezentată minimalist, iar cea destinată avuților suferă niște mutații simetrice ridicole, dar clepsidra ridicolului poate fi ușor întoarsă ca această nepotrivire să fie un semn de protest în fața unei tagme întregi de filme, un strigăt la luptă. De cele mai multe ori luptele ce implică un număr semnificativ de oameni sau semizei se desfășoară în aer liber, aici însă ele sunt mutate într-un tunel bizar, ușor SF. Apropo de acest element ficțional începutul filmului imi pare a fi reușit ca montaj și imagine și instituie cumva semnătura de autor, este translatat de același onirism viu din The fall și The cell (regizate tot de Tarsem Singh). Toate aceste baleieri anacronice sunt greu de asimilat, pe de o parte am impresia că mă uit la un film ce se adapă la fântâna de hrisoave  numai tangențial cât să facă un film palimpsest, pe de altă parte am senzația că mă uit la un film-protest bășcălios, întrucâtva inteligent în bășcălia lui și cu umbre artistice la nivel de încadratură și imagine. 

Tweet

Anonymous

To be or not to be William Shakespeare 

Speculativul Roland Emmerich (2012, Independence Day, The day after tomorrow) își mută anacronic predicțiile în trecut și merge drept la epicentrul subiectului de cercetat speculat, luându-l ca obiect de studiu pe însuși Shakespeare, scociorârea în floricelele baroce ale dreptului de autor nu e o iritație nouă cum nici nostra-dramatismul bășcalios nu este, însă acestă scormonire și dorință de întregire a unui adevăr (nu știu cât de important-valabil astăzi) ia proporții grandomane cu riscul de a se balona până la plafonul burlescului. Această supradimensionare, mă refer aici la grandomania narcisiacă a filmului în sine ca produs, se vede în lăbarțarea inutilă a replicilor, în emfaza rostirii lor ca și cum dialogurile reale, cotidiene, de la vremea respectivă ar fi fost mai shakespeariene decât însăși scriitura, în decorurile bucolice, se vede în jocul actoricesc iarăși mai teatral decât piesele însele, aproape că se poate vorbi de o povestire/reprezentație în ramă, aproape că se poate vorbi de un  penibil gestual involuntar ușor de pus pe seama scriptului, până și Vanessa Redgrave își umflă emfatic actul odată cu mânecile, strofele și stofele. 

Astfel povestea adevăratului autor al celor 37 de piese, a acestui Earl of Oxford, amant al reginei Elisebeth I, devine un moku-bildung-story gândit evident nu în paradigma anilor 1600 ci într-una actual-mercantilă, cu elemente evidente de blockbuster, de potriviri epice, de intrigi curtenești sățioase burților hămesite după romance, vindicativ, decrete, excomunicări, interdicții, budoare, secrete, scrisori. 

Asupra trecutului nu se pot arunca decât priviri medusiene, el se pietrifică sub lupa unui prezent ce vede miop numai brocartul, aurul, finețurile, simetriile, tragismele unei epoci, neglijând alte aspecte perfect mundane, vorba ceea unul e Fellini și al său Satyricon. Este totuși de înțeles o astfel de abordare, însă pe alocuri lăbarțarea scenelor, hașura bucuriei și furiei de pe fețele personajelor iau proporții caricaturești în încercarea disperată de poziționare a filmului undeva între artă și blockbuster. Elementul artistic este salvat de ancorarea spațio-temporală și decor, dramaturgia lispită de substrat politic e simplu decor spune adevăratul Shakespeare, expresia cu pricina poate fi ușor scoasă din context și aplicată întregului film. Pseudo revelarea unui adevăr mai mult sau puțin consemnat, dar seducător ca expunere, revelarea omului-real din anticamera operei și a impostorului din incinta ei nu știu câtă relevanță are și în ce domeniu, poate într-unul creat ad-hoc, să-i zic antropologie cinematografică post-istorică.

Că filmul își dorește să trezească o conștiință adormită și impasibilă la autonomia omului-autor sau la imposibilitatea ei de ființare istorică este într-o oarecare măsură o dovadă de  bravură, dar și o lecție de branding. Citit într-o cheie mercantilă mai mult decât într-una umanistă filmul capătă alte valențe, mai ușor internalizabile prezentului. Dar el nu e așa, se vrea a fi un film apt într-ale sensibilizării (dovadă că cineva suspina pe scaunul de lângă) însă ce mi s-a părut cu adevărat sensibil, ceea ce a avut dimensiunile și adâncimea unui omagiu retoric au fost începutul și încheierea. Dacă de obicei astfel de bildungs-stories mai beneficiază și de câte un voice over fie al personajelor fie al unui narator detașat, aici el este prezent, pe scenă, interpretat fiind de Derek Jacobi. Un narator care ridică și coboară reverențios, sincer cortina, mai onest decât o face filmul pe de-antregul. 

Greșeala majoră constă probabil într-un determinism nestudiat, există pe de o parte pătura restrânsă a literaților, actorilor, lorzilor, scriitorilor, boemismul lor redundant și muzele lor politice, iar de cealaltă parte se află gloata masivă, omogenă, neinteresantă ce se confundă cu figurația. Gloata vine avidă să vadă piese, ea nu este particularizată în niciun fel, nu se ia niciun exemplu din mulțime astfel ca noi să putem înțelege reverberațiile shakespearismului în rândurile ei, vedem gloata omogenă acționând la unison, ca vrăjită, ca prostită, hohotită toată și parcă nu înțelegem mecanismul, în schimb dandismul onomatopeic, murmurul și plăcerea emanată de buzele princiare și capetele încoronate par a fi acel exemplu, acel eșantion al publicului lui Shakespeare, însă ele nu sunt decât un amalgam de reacții false, formaliste. 

Prin repetiția lor în film devin etalon, iar atunci când intră în scenă o afișare onestă de sentiment ea apare distorsionată tocmai din cauza acestui raport cu reacțiile păturii restrânse. Problema stă probabil în interpretarea actorilor, mai apoi în epicul facil, dar acceptabil, apoi în fetișismul pentru pretty-faces și în relevanța ideologică a subiectului acum.  To be or not to be William Shakespeare that is the question, better said that was the question. 

Probabil că era necesar un astfel de film, probabil că mai există moștenitori în căutare de roze-line-uri și testamente.  În ciuda scepticismului meu cu privire la scepticismul lor, al englezilor, propun o scociorâre în al nostru patrimoniu, să începem cu Moartea domnului Eminescu...

Tweet

Crazy, Stupid, Love

Crazy, Stupid, Love e dovada vie sau mai bine zis ectoplasmatică, hibridă că matca Hollywood-ului încă mai respectă inteligența auditoriului sau bruma ei rămasă în urma deluviului clișeic ce curge neîncetat de câteva decade încoace. 

Filmul își propune să intervină în procesul de masticație al popcornului, pune frână câte unui molar, mai gâdilă palatinul cu un pămătuf fistichiu până ce de acolo răsună hohote de râs, bineînțeles proporționale cu permisivitatea fiecăruia la angrenajul unui comic fancy, smart (în limitele fancynessului), cert e că filmul face apel la un rețetar aproape infailibil: actori buni (Ryan Gosling, Julianne Moore, Steve Carell, Emma Stone), unii foarte fresh, dialoguri bune, clișee de bun simț, acolo unde ele par să treacă de pragul acceptat devin autoironii (vezi scena cu ploaia), quiproquo-ul din final, pseudo-metamorphosisul individului ratat și redresarea lui completă, o targetare largă urmărind trei reprezentanți din trei categorii de vârstă diferite. 

Dincolo de glucoidul epic, de potrivirile brainwash, de muzica foarte bună, de băutura aidoma, pare să se ascundă o cramă (și-o dramă) cu iz de sfaturi fetide desprinse de prin revistele glossy: femeia trebuie tratată așa și pe dincolo pentru a fi adusă mai ușor în pat.

Nu fac pe anarhista decalogului cuceririi amoroase, pe feminista, nu anatemizez, însă subtextul este unul cât se poate de trist, iar cadrul în care este pus cât se poate de fantasmagoric sau poate doar fantezist: un bar-pub-club, o capsulă amoroasă, temporală, o câmpie elizee urbană în care bărbații avuți aleg muieri după bunul lor plac, iar ele se lasă culese după voie (sau nevoie). Bineînțeles există compensația reconfortantă psihic a soulmate-ului, ea intervenind la toate cele trei nivele mai sus menționate. Dar n-aș vrea să bat monedă aiurea pe determinism căci a lui omniprezență e compleșitoare, iar lupta cu dânsul o don quijoteală, am să las morile de vânt să-mi rotocoleze norii ca-ntr-o pictură de Van Gogh...

Tweet

Real Steel

Cinematograful american e poate cel mai avid după box sau mai bine zis după fight-ul mărginit deontologic de câteva corzi împrejmuitoare. Există și o pseudo-tradiție în acest sens, filmul-meci vine în general la pachet dacă nu cu o dramă atunci cu o melodramă familială, cu o schimonosire lăuntrică pe măsură, cu rătăciri și redresări individuale toate malaxate într-un crescendo epic, într-un bildungstory ce se încheie de obicei cu o victorie laudativă, răsunătoare, catartică sau dacă nu, măcar cu o cvasi-victorie, eroul pierde meciul, însă are totuși parte de un câștig compensatoriu, pe alt plan, mai mult sau mai puțin perpendicular pe ringul de box. 

Real steel nu se abate prea tare de la taumaturgicul miros tămâios al icoanei făcătoare de minuni adică de la osatura, de la moaștele sfintei scheme mai sus menționate. Era necesar însă un update de dragul enoriașilor aplaudaci, cuvioși într-ale tehnologiei, noviciați într-ale oțelăriei, iar această intruziune tehnofilă în ringul de box (și dans) este totodată semnul unei detașări de acea pseudotradiție, cât și indicele unui soi de corectitudine, prezența unui resort moral. Omul în carne și oase nu mai reprezintă nicio distracție vizuală pentru parior, privitorul vrea violență, cruzime pe timp îndelungat, fragila trestie a universului, boxerul-om nu mai este apt sa-i ofere așa ceva privitorului și cum la entertainment e greu a renunța, omul este înlocuit de robot, Raging Bull devine Raging Bot, o permutare frumoasă, corectă, onestă, atâta timp cât nu există ong-uri (paradoxal) militante pentru drepturile roboților. 

Ciudată disonanța dintre plasarea temporală a filmului (undeva după anul 2020) și lipsa unor elemente care să ateste o oareșce evoluție tehnologică exacerbată, avem de-a face cu terenuri arabile, cu vestimentație stagnată, cu toposuri cât de cât neschimbate raportate la timpul prezent, cu excepția tehnologiei de buzunar (telefon, laptop etc) ce suferă de veșnica falsitate megalomană a limbajului pseudocod și anume informațiile, datele care circulă abracadabrant pe formatele digitale se mișcă mult prea facil, apar din neant, sunt suprasaturat colorate, sunt mult prea la îndemână, construite așa încât să sublinieze evolutivul salt tehnic, salt ce în avântul său insultă gradul de percepție prezent, însă acestă  falsitate  reprezintă un element futurist mult prea recurent în filme de acest gen pentru a mai putea fi considerat problematic, ba chiar aș putea să îl strecor în categoria laitmotive. 

Partea bună e că nu s-a insistat pe un conflict omniprezent, pe un eventual dușman care să își împrăștie vindicativul și dincolo de ring, există procesul de bonding tată-fiu, tratat curat, în colțul său, apoi există în colțul advers entertainment-ul pur, fight-ul construit simpatic, nu megalomanic așa cum e cazul unui alde Transformers. Un brainwash onest, amuzant, cu care ușor poți empatiza, o distribuție la fel de simpatetică, o coloană sonoră foarte bună, un puști ce își rostește cu patos și umor replicile, un film destul de echilibrat după prima jumătate de oră încolo. Deși ar fi putut să abuzeze de multe tactici, de slo-mo-uri și alte chichițe egocentrice nu a facut-o, a rămas în limitele unui registru enjoyable în ringul generos al Imax-ului. 

Tweet

Contagion

Mi s-a părut a fi unul dintre cele mai seci filme pandemice din ultimii 20 de ani să zic, în ciuda siropului actoricesc edulcorat: Kate Winslet, Marion Cotillard, Gwyneth Paltrow, Jude Law, Matt Damon (pentru acest cvintet ar trebui rescris un Closer, Closer to the edge dacă e să rămân în sânul panextincției). N-aș vrea să blamez aiurea neputința dramatică a filmului neconcordantă celei a omului pus în fața virusului, a iminenței și imanenței, există totuși secvențe în care lăutricul explodează tragic, dar neconvigător îndrăznesc a spune. 

Ce-i drept sunt multe elementele ce nu ajută la o cristalizare serioasă a toposului, a situației, a pericolului, a jocului actoricesc în sine. Există porțiuni tern montate cu aspect de filmulețe corporatiste, de spoturi fade, asezonate cu o muzicalitate bizară la fel de mercantil-ofertantă. 

Filmul este aglomerat de virgule geografice și demografice, odată ce locația se mută din Hong Kong în Londra ecranul se injumătățește de text, informație care până la urmă nu va cântări prea mult la înțelegerea contextului, efectelor, câteva date estimative are orișicine la îndemână, exces s-a făcut și la nivel de font, textul abundă în fonturi inutile cu aspect rudimentar. Nici structura scenariului nu este tocmai una echilibrată, cazuistica e tipică: japonezii, franțuzoaica, blonda adulteră, doctorul, cercetătorul nerecunoscut, bloggerul, un babel ce se vrea a fi susținut omogen din toate unghiurile, dar care eșuează în actul său contorsionist. 

S-a considerat însă de bun augur ca acest echilibru să fie cumva restituit prin mișcarea demonstrativă din final care e ușor predictibilă, are aspect de fentă, de șustă circulară, de tușă revigorant necesară. Nu cred că s-a mers niciunde cu nicio ipoteză: nici cu neputința omului, nici cu cea a sistemului, a societății în fața inevitabilului, nici cu eventualul substrat reacționar, nici cu explicațiile logice, nici cu cele medicale, nici cu izul de wikileaks, nici cu umanitatea, nici cu vandalismul (au făcut-o alte filme înaintea ăstuia, poate cel mai reușit dintre ele Children of men), nici cu geopolitica, nici cu mass media, nici cu emoția, nici cu tragismul. Totul a rămas cumva suspendat, pierdut într-un organism leneș ca un virus latent, incubat, cuminte.  Poate greșesc, poate că filmul a vrut să spună ceva simplu prin metode la fel de simple și poate că nu asta era soluția. 

Atenție spoiler: n-o ratați totuși pe Gwyneth Paltrow...scalpată, apoi cadrul în care Marion mai că parcă ar fi Kate și pe Jude într-o porcărioară de costum protectiv.

Tweet