Visul Lui Adalbert (2011) - suprarealism, comunism, escapism

Cu un site simpatic și o cârpeală de buget, Visul lui Adalbert este totodată și Visul lui Achim (Gabriel Achim, regizor și producător). Frate oniric cu visul lui Nolan, Visul lui Adalbert este o matrioska ce-și depășește condiția artistică și își întinde anchilozant falangele prin socialism, prin social, prin societate, prin uzine și prin plăcerile artistice ale omului simplu. Și tocmai când eram pe punctul de a crede că anacronic e cea mai dulce vorbă de...dulce ce poate fi adresată tumultului de filme dedicate perioadei socialiste, a fostului, a nefastului regim, a fost-ului sau n-a fost-ului, iată că vine un film ce pe bună dreptate se autoproclamă ca fiind o (prohibită) comedie neagră. 

La fel ca în Dancer in the dark al lui Lars von Trier, simplul om al uzinei refuză îngrădirea regimului și se refugiază din uzină...în uzina de vise. În cazul Visului lui Adalbert sintagma uzina de vise (așa cum numea Mircea Eliade cinematograful) este cu atât mai legitimă. Escapismul omului simplu, al omului forțat-simplificat-de-lume-și-de-societate, Iulică Ploscaru (interpretat de Gabriel Spahiu), se manifestă prin arta vizuală. Iulică face un scurt metraj despre viața în uzina (un scurt metraj cu trimiteri suprarealist de evidente la Câinele Andaluz de Luis Bunuel). 

Filmul este preludiul acestui scurt metraj, iar odată ce el este proiectat în fața muncitorilor și a nu știu cărui comitet vedem cum scurt metrajul lui Iulică nu își găsește targetul, artistul coboară de pe scenă, întrerupt fiind de un accident în uzină, apoi pleacă să își primească aplauzele mute în altă parte, deschide un soi de hambar din care se aud numai bătăile de aripi ale păsărilor, substitut pentru aplauzele binemeritate, dar neprimite. Filmul este anacronic nu din perspectiva subiectului, ci din cea a personajului, o superbă anacronie, observăm cum Iulică are cunoștințe ferme despre suprarealism (în cinema) sau despre fizica cuantică. Chiar dacă aceste cunoștințe ne sunt livrate sub formă de pilule umoristice le ghicim seriozitatea și mesajul, acela că în ciuda prohibiției politice arta e fluidă și se prelinge fără de știrea panopticonului politic.

Revenind la sentimentul acut al mise-en-abyme-ului scena de final e aproape organică, e un corp de sine statător, e o demonstrație terifiantă de cum poate realitatea să devină reconstituire, punere în scenă, regie și cum orice halcă de realitate...sfârtecată de strung, trecută prin filtrul camerei devine...visare, vis, visul lui Adalbert, o alternativă comică, neagră, mobilă, imprevizibilă la realitatea statică, fadă, îngrădită, realitatea indicativului a fost. 

*văzut vitejește pe podelele unatc-ului (nu de alta dar nu mai erau locuri, semn bun)

Tweet