Dark Shadows (2012) - micro-teoria umorului imprecis

Paradigma film bun/film nereuşit/film prost e cât se poate de vetustă, iar abordarea ei e cam inutilă în cazul de față. Poate cea mai fashion-actuală dintre paradigme este filmul de autor așa cum de Tim Burton atârnă ca o coadă un soi de ciudățenie morbid barocă, dar paradoxal de prietenoasă. Imprecis la Burton e poate umorul (cum bine spunea Alexa despre Dark Shadows: umorul este mult construit înainte ca el să apară), se poate vorbi deci de un umor-anticameră, un chicot ce se aude din vestibul, dar căruia nu îi cunoștem nici sursa nici menirea. Umorul lui Dark Shadows poartă aceeași pecete a imprecisului.

Personajele lui Burton sunt eminamente neîmplinite, înconjurate de o sortită și compătimitoare tristețe (Big Fish, Corpse Bride, Edward Scissorhands), dar printr-un procedeu de clarobsur și confuzie tristețea lor devine hilară, pe alocuri sadică. În acest procedeu clarobscur stă de fapt pantenta lui Burton. Nota sa de autor înglobează însă și distribuția familial de recurentă (actorul fetiș Johnny Depp și soția regizorului, Helena). Revenind la fashion și la Dark Shadows ceea ce a făcut Tim Burton este o defilare new age pe un podium cuminte. Narativul s-a precipitat în pulberi, maclavaisuri, pomezi și pânzeturi. Filmul demarează destul de static, ni se oferă răgazul de a admira perfecțiunea maniacală a culorilor, spațiului și machiajului ca mai apoi toate acestea să fie sigilate și forțate să interacționeze în mediul unei povestiri simplist-dihotomice.

Poate acest aspect oarecum neintențional al poveștii denotă faptul că e un film-omagiu sau film-făcut-cu-drag. În ciuda electricului postmodern al ambalajului, filmul abordează câteva elemente tradiționale referitoare la vampirologie (vampirul Barnabas nu-și vede reflexia în oglindă, doarme în cosciug, îi curg lacrimi de sânge etc). Burton restituie deci tradiției câteva cutume de bun simț într-o tonalitate totuși actuală. Poate că în acest fel Burton vine în contra-întîmpinarea (voluntară sau nu) a unor curente (reci) precum Twilight. Decorurile, croiala echidistantă a personajelor mi-au adus aminte de Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events, iar muzica (pe care sincer n-am băgat-o în seamă până acum în restul filmelor lui Burton) laolaltă cu saturația culorilor m-au dus cu gândul spre filmele elaborat-extrapolate ale lui Snyder (Sucker Punch, Watchmen). Dark Shadows este umbra întunecată a unei umbre narative, dar una volatilă, ludică și ușor de...încorporat.

Tweet