Attenberg (2010) - (alter)dansând cu lumea

Se vorbește din ce în ce mai pregnant despre existența unui nou val grecesc de filme ce cad subit și inevitabil sub egida clasificării, câteva dintre trăsăturile lor recurente fiind (Dogtooth, Alpes, Attenberg)  bizareria, decontructivismul social, ontologic, moral, un fel de sociofobie discutabilă și nu neapărat blamabilă. Aceste filme nu par să blameze neapărat un sistem (social, psihologic) prezent, ci ele sunt un fel de alternativă oarecum absurdă, dar viabilă la realitate. Alter pare să fie prefixul ce le-ar ține companie sintactică acestor filme.

În Dogtooth vedem o alter-nativă a educației, scandaloasă, bizaroidă, rece, dar deloc de trecut cu vederea. Attenberg îndrăznește să propună printre altele alter-nativa identității sexuale a unei tinere (Marina) și poate nu atât sexuală cât pur uman-identitară. Marina își caută egoul nu prin procese schismatice, nu făcând apel la catalizatori, ci punându-se în permanență în raport cu celălalt adică prin alter-itate. Ea poartă discuții umorist-freudiste cu tatăl ei aflat pe patul de moarte, pipăie aproape medical sânii celei mai bune prietene, imită animale într-un soi de dans ritaulic, iar obiceiul de a se uita la documentare cu mamifere este un soi de instruire și înțelegere a omului sau a omului așa cum este el definit în termeni stricți (pragmatici, mercantili) de societate.

Tocmai din această pricină filmul are un traiect darwinist-în-răspăr, lucru redat printr-o serie de scene pe care multi le-ar putea acuza de un oarecare excess de dragul ciudățeniei sau de dragul integrării în festivalurile independente, însă ele, în ciuda discrepanței în raport cu lumea, au perfectă logică și orânduire în raport cu lumea filmului. Plus că ele se fac vinovate de o expresivitate coregrafică, artistică, vecine cu recenta alter-biografie-vizuală, Pina. Filmul este porționat în așa fel încât putem delimita zone lipsite de discurs, aproape eludate de sens, care seamănă cu o pseudo-exorcizare coregrafică a umanului și cu un tribut-tabu adus animalului și zone în care discursul este cel care leagă oamenii și secvența întreagă. De aici s-a putea deduce că ceea ce ar fi primordial specific omului este exprimarea prin limbaj, lucru ultra-enunțaț și susținut, însă timid redat în cinematografia (recentă).Limbajul ca trasătură definitorie a omului e translatat într-un nou limbaj vizual. Filmul recită un discurs onomatopeic, dar melodios, chiar foarte umoristic pe alocuri, despre locul mobil în lume al omului, despre frumoasa imprecizie a regnului, despre amorala imposibilitate a sensibilității, despre insuportabila ușurătate a ființei, despre farmecul discret al burgheziei. 

Filmul va rula începând cu vineri, 11 Mai la Noul Cinematograf al Regizorului Român situat în incinta Muzeului Țăranului român. 

Tweet