Pina 3 D

Pina nu este un film ci un conglomerat vizual, tactil, auditiv, o sinestezie, un buchet senzorial: cinemaul pseudo-biografic întâlnește dansul, muzica, teatrul și 3D-ul, iar rezultatul e vecin-seismic cu Dogville-ul lui Trier. Însă comparația mea cu Trier își ia reper doar tehnica vizuală, experimentul spațial, regizorul Wim Wenders nu are nimic din greața și contorsiunea lui Trier, ci Wim transmite, prin intermediul Pinei, un mesaj optimist despre dragoste, neîmplinire, singurătate, metamorfoze de tot felul toate defilate în pași de dans.

Acest mesaj tanspare printr-un ritual, prin intermediul acestui film-conglomerat vezi și înțelegi cum dansul este un ritual, o serie de mișcări repetitive care în zvărcolirea lor uniformă, coregrafică, caligrafică te duc cu un pas mai aproape de esență, de sinele desnudat, onest, te duc cu un pas mai aproape de perfecțiune, acea perfecțiune suficientă individului.

Dacă dogma creștină exfoliază credinciosul punându-l să repete mătănii și rugăciuni, dacă dogma didactică modelează puberul punându-l să umple pagini de dictando cu același semn până ce ajunge să-l deprindă, apăi dansul Pinei, tehnica ei, comunicarea permanentă cu artistul, sfaturile-i lacunar-mistice, toate converg către același tip de exfoliere, către același punct terminus: accederea la esența, la trăire pură, desnudată prin dans ritualic care mai poartă numele și de...dans modern.

În afara momentelor în care dansul laolaltă cu muzica desfată ochiul, dermul, cohleul sau decodorul simbolic, căci sunt câteva puneri în scenă care fac apel nu numai la epidermă ci și la invelișul semiotic (facem parte totuși și din specia homo simbolicus)

există și acele momente intercalate, momente-testimonial care fac din Pina un pseudo-documentar. Aceast dublu helix ce leagă viața artistei (improriu spus, nu avem parte de înșiruiri biografice sau freudisme ci de artefacte vizuale și axiome ale artistei) de creația sa este ingenios încropit cam în maniera la fel de sinestezicului Mishima: Life in four Chapters. Tot ce se petrece pe scenă te ia părtaș la propriu, vezi o parte din audiență pe ecran, după care vezi cum ea se contopește cu cea prezentă în sala de cinema, aici cinemaul se întâlnește cu teatrul și plodul întâlnirii e unul reușit, seamănă leit cu ambii părinți. Pe de altă parte tot ce este filmat la aer ia natura drept martor, dansul e omniprezent, el este un joc secund, el stă pentru actele cotidiene, le translatează cumva într-o variantă cu mult mai veridică, mai consistentă decât actul obișnuit.

Dincolo de individualiatea pregnantă a dansului ca hidră, ca djin, ca ființă eterică gata să se pogoare și să posedeze, există totuși si individualități, posedați, oameni, artiști ce au luat contact cu cea care a fost Pina Bausch, ei sunt puși în fața camerei, ei mărturisec ceva axiomatic despre experiența cu artista, ceva suficient, înglobator și tot ei trec printr-o metamorfoză sinuoasă, recurentă, printr-un fel de renaștere, Pina a fost și este pentru ei un receptacul. Interesant și procedeul vizual, montajul prin care s-a reușit această recurență. Multe ar fi de spus despre Pina, mai importantă este totuși experiența directă, tactilă, așa că nu imi rămâne decât să mă ridic stângaci pe poante și mă înclin în fața Pinei.

Soundtrack-ul, absolut molipsitor...

Tweet