Marţi, după Crăciun

N-am scris până acum despre el pentru că am dat întâietate, că aşa-i frumos, celor care m-au trimis să-l văd în avanpremieră. Deci am avut ocazia, undeva miercuri, să asist, să diger, să decantez şi să savurez in ultima instanţă noul film semnat Muntean, semnatură scrijelită adanc în carnea crudă a unui cotidian aparent tern. Spun asta deoarece, ca şi în Boogie (precum si in multe alte productii româneşti de dupa fatidicul an doua mii) se insistă foarte mult (excesiv poate) pe latura atât de facil regasibila în cotidianul ticsit de situatii pe care le ştim pe de rost, situaţii pentru care suntem pregatiţi încă din faşă si uneori parca simtim nevoia (sper ca nu vorbesc doar in numele meu :P) de a vedea si altceva pe marele ecran romanesc blurizat pe margini, un story care sa treaca printr-un filtru imaginativ mai bogat si să asistăm la povestea personajelor si mai putin la povestea...noastră. 

Un tată are o amantă, un copil si o nevastă. E Craciun, cumpară brad, cadouri, face vizite amantei, familiei, ii marturiseste sotiei idila, scena minutios creata, dar acestă minuţiozitate personagistică parcă nu se pupă pe alocuri cu scenariul, exemplu: apare la un moment dat o discordanţă în script, cam evidentă, dar hai să o punem pe seama imitării unei situaţii reale în care nevestele înşelate se fâstâcesc atât de tare încât uită că tocmai s-au întâlnit cu amanta soţului şi îl întreabă pe acesta dacă nu cumva şi amanta a fost la rândul ei minţită în privinţa existenţei soţiei. Scena marturisirii sotiei este una tensionată, amuzantă, voit (cred) balbaită, veridica, frumoasă in definitv si excelent jucată. Deci un traseu simplu, translucid, cadre puritane, pe alocuri latărete, labatate, taciturne (cam ca acela din finalul lui Eu cand vreau sa fluier, fluier) care se screm sa transmita raze din corola misterului blagian, dar viteza luminii nu pare sa fie un cărăuş bun si face popasuri, ajungand la noi doar apendicele ideii aflate undeva la iesirea din pestera, lumioasa, falnica, iar noi garboviti, ne zgribulim in intuneric, la lumina palida a focului de lemne care abia palpaie si ne cresc licheni pe spinari.   

In cadrul conferintei de dupa proiectie Muntean ne-a marturisit ca se identifica intr-o mare masura cu personajul masculin tranzitoriu si dilematic. Enervata fiind de multitudinea de „plasari de produse” am indraznit sa intreb de ce s-a recurs la un asa afluviu de publicitate (cand omu’ cauta la cinema o ora juma, doua ore de film in stare bruta fara intercalari comerciale) si nu vorbesc doar de o cutie de lapte Dorna pe usa frigiderului, cutii de Heineken, Almette, pungi mega image ci de referinte conversationale de genul „hmm ce buna e almette” sau e „bine ca ai facut un credit la brd” ( ps: mai apar in film tanti care face reclama la casa buna si tipa din miniseria adolecentina vodafone :D), Muntean spunand ca nici macar nu a primit bani pentru „elogiile” respective (cu atat mai ciudat) si ca normal e ca ele sa fie acolo, ca asa e in viata. Nu contrazic, dar parca vreau/vrem mai mult film, mai multa uzina de vise si mai putini muncitori sudosi in uzina realitatii. Si totusi e un film la care e bine sa va duceti pentru ca binedispune, nu catartizeaza, dar exemplifica, incercuieste, bifeaza si intinde pe felia de viata un strat de „almette” pe care nu-i frumos sa-l refuzati :P

Tweet