Rashomon

Akutagawa (echivalentul neaoş al unui preda, rebreanu, slavici) târşâindu-şi chimonoul pe o cărare impresionistă dintr-un tablou de Van Gogh se întâlneşte într-o răspântie cu Akira...Kurosawa (echivalentul neaoş al unui...oops nu prea am ce să pun după semnul egal :P), răscruce de drumuri ce poartă numele de Rashomon, o poartă, un fel de falie trancedentă între hic şi nunc, între eros şi thanatos.

Mai exact, Akutagawa scrie un roman perspectivist şi multifaţetat prezentându-ne viziunea mai multor personaje în calitatea lor de paricipanţi direcţi, colaterali, clarvăzători, băgători de seamă, cu privire la o crimă petrecută într-o pădure în sunt implicaţi o femeie, doi bărbaţi şi un cal.

Kurosawa se înhamă la redarea vizuală a poliedrului narativ şi îi iese domne de minune, chiar dacă filmul are venerabila vârstă de 60 de ani e cât se poate de fresh, experimental pe alocuri, superb jucat, uber expresiv, kareninic (se cam simte influenţa vălătucilor aburinzi ce ies din gatlejurile siberiene), iar pe alocuri imaginile forestiere par desprinse din gravurile lui dore, căci ego-urile personajele se basoreliefează şi îşi dau coate astfel că toate variantele istorisirii devin plauzibile. Ce are cartea în plus (mai mult de jumătate din ea :P) este istorioara, futuristă la vremea ei, a unor vietăţi din folclorul japonez, botezate kappa, darwin ar mai fi scris în dreptul lor că sunt prevăzute cu cioc, solzi şi un disc deasupra capului, un fel de creaturi pe care umberto eco le-ar presăra în periplul lui Baudolino. Nici nu ar fi fost coerentă prezenta ei în filmul lui Kurosawa, dar merită savurată căci parcă să zic că stă drept sol fertil universului murakamian.

Tweet