Dark City

Din categoria filme mişto de care nu am auzit, scos de acestă dată din obscuritate de către marian, vine gâfâind un film ce nu-şi arată vârsta (12 anişori) şi care merge cumva pe frânghia ideologică dintre un anarhism orwellian, trecând o fugă prin cub şi făcând un nod undeva aproape de sin city, centrat fiind pe un număr de individualităţi ceva mai redus. Întunericul e simbiotic cu urbea şi aproape că nu mi-am dat seama cam până pe la jumatea filmului că lumina soarelui nu şi-a făcut apariţia, lipsa ei dând o coloristică tăioasă filmului, crudă cum n-am mai văzut de la The cook the Thief his wife and her lover încoace.

Acest John Murdoch show, aş adăuga particula Doe numelui, este povestea unui tip, reprezentant al unei întregi comunităţi manipulate de către o grupare cvasiextraterestră (căci ei îşi desfăşoară activitatea subteran, pe fondul fotosensibilităţii), grupare care în speranţa (nobilă, dar malefic mijlocită) de a ajunge la esenţa umanului, a sufletului, face un exchange permanent, aleatoriu, delirant de amintiri între membrii comunităţii, construind continuu ambientul (un fel de inception rudimentar) şi modelând personalităţile. Eşecul experimentului naşte filonul şi raţiunea de a fi a filmului, iar acest John (Rufus Sewell într-un rol principal, aleluia) devine mutantul, elementul ce se împotriveşte sistemului, eroarea şi salvatorul comunităţii. Dar ceea ce are de salvat rămâne o necunoscută căci amintirile sunt prefabricate, deci un trecut iluzoriu care lasă loc unui viitor multidimesnional, poate că esenţa ce se vroia descoperită se regăseşte cumva în creaţie şi nu în repetivitatea şi permutarea de care se ocupa tagma extraterestră. Un film prea puţin pe placul lui Descartes, dar care i-ar merge la inimă lui Blaise Pacal.
Jennifer Conelly mi-a adus cumva aminte (anacronic, dar în ordinea vizionării) de Keira în The edge of love :) plus un Keifer Sutherland geniu pustiu, tahicardic
PS: Nu vă uitaţi la trailer, e groaznic.

Tweet