Pentru că mi-au atras câteva pasaje atent selectate de către Pantacruel din cartea unui tânăr autor portughez (36 de ani, le foto mai jos :P) am zis să mă apuc de citit niscaiva proză peninsulară şi să arunc la rându-mi un pasaj ce se repetă de-a lungul cărţii, având impactul vociferărilor înţelept-fatidice ale unui cor într-o tragedie greacă.Mă gândesc: poate că cerul e un ocean mare de apă dulce şi poate că oamenii nu merg pe sub cer, ci pe deasupra lui; poate că oamenii văd lucrurile răsturnate şi pământul e ca un cer, iar poate când murim, când murim, cădem şi ne afundăm în cer.
Nu e de mirare faptul că Peixoto a câştigat premiul Jose Saramago (de a cărui canonizare literară nu mă pot decât bucura) căci o serie de similitudini leagă cumva ombilical cele două scriituri precum personaje cu nume biblice apocrif uzitate (cam ca în Evanghelia după Iisus Christos), încrengături familiale desenate pe un cer rece, dar care se căznesc să inmugurească simţăminte umane (cam ca în Peştera), însă ceea ce aduce proaspăt acest Peixoto este dibăcia de a împrumuta vocea narativă de la un personaj la altul dând un surplus de liber arbitru personajelor sale, pe când Saramago e mult mai demiugian şi parabolic. Un element mai picanteresc este faptul că alături de formaţia rock Moonspell, Peixoto a scris un roman (The antidote) care are şi un corespondent muzical, capitolele cărţii fiind tot una cu piesele de pe albumul formaţiei...nah clash cultural...cum ar fi ca Moga (cred că a cam ieşit din uz, nu prea mai are loc de atâta popcorn cu flavours) să se combine cu...Cărtă :))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu