The Disappearance of Alice Creed

Din categoria filme extraordinare de care n-am auzit (noroc cu richie ca ne mai trage de cate o manca, noroc că am mânecile lungi, de robă potteriană :P). Dacă iepuraşul Duracell şi-ar cufunda codiţa în scaunul regizoral, pe lângă faptul că s-ar aşeza invariabil picior peste picior şi s-ar ţăfnoşii autointitulându-se demiurg peste a sa naţie rozător-baterizată, ar face acest film.

Aţi ghicit: un film alert, ştecherizat la o sursă de energie ce dă semne de inepuizabil, cadre ce se succed extrem de rapid, dar în limitele logicului şi mai ales ale artisticului, culori intense, carnale, fraţuziste (în purul stil french shui), gross planuri, plan detalii în curgere liberă, şarfuri exacerbate, recunosc am o slabiciune pentru montaj, iar filmul ăsta e un exemplu de cum se face un montaj...beton.

Doi bărbaţi răpesc o fată. Ce îi fac fetei, cum se permutează relaţiile dintre ei astfel încât să îţi pierzi capul n-are rost să vă detaliez, dar ca să vă faceţi o idee sadismul răpitorilor (oarecum impropriu folosit termenul) se situează undeva între jocurile lui haneke şi comercialul unui taken să zicem, dar a luat ce a fost mai bun din amândouă (când zic bun cu referire la haneke, ţintesc spre partea comestibilă a imaginarului său). În rest personajele, capsulate fiind în cea mai mare parte a timpului, între patru pereţi n-au decât să îşi dezvolte eu-rile, se balonează (nah, multe e-uri), se gigantizează şi nu mai au loc unii de alţii, le iese câte o mână pe fereastră cam ca lui Alice după ce bea licoarea. Tot despre o Alice (interpretată de interesanta Gemma Arterton) e vorba şi aici, dar aceasta ascultă numai de indicaţiile white rabbit-ului updatat, pe baterii :)
PS: genial glonţul cu...tărie de caracter;))

Tweet