miercuri, 21 mai 2014

Taxi Driver, varianta neaoșă

În luna iunie încep filmările pentru un nou serial original HBO Europe, produs în România. Serialul se anunță a fi o dramă cu influențe de comedie neagră și spune povestea lui Relu (nume cam dubios și nostalgic, dar just), un taximetrist care face bani și ca recuperator pentru un mafiot local. După ce omoară accidental un om, Relu vrea să iasă din lumea interlopă, dar nu mai are cale de întoarcere.

Serialul se va numi Umbre (cam golemic și cam safe titlul) și îl va avea în distribuție pe nimeni altul decât Șerban Pavlu, om bun la toate, posesor de figură cameleonică, un fel de Nicolas Cage neaoș, care îți poate vinde cam orice...poveste.

                                                                     (Roxanne)

Serialul Umbre va fi regizat de Igor Cobileanski which is nice, excepție fac două episoade, regizate de Bogdan Mirică. Igor Cobileanski este câștigătorul premiului GOPO 2014 pentru cel mai bun debut, pentru lungmetrajul La limita de jos a cerului, film pe care îl veți putea vedea în curând și pe HBO. Filmările pentru serialul Umbre se vor desfășura pe perioada verii iar premiera este programată pentru începutul anului viitor. 

marți, 20 mai 2014

How I met a great director - a short story

Zilele trecute am făcut un soi de călătorie. Eram pe una dintre străzile Parisului, caldarâmul era un pic umed, plouase de curând, iar soarele acela chipeș și răbdător, care se ivește ca o veste bună după ploaie, mătura harnic trotuarele de la un capăt la altul. M-am oprit pentru un moment lângă o boulangerie, croissantele luceau în spatele geamurilor și păreau să rimeze cu soarele acela blând, mirosea a proaspăt și a ploaie. Vederea mi se îmbunătățise surprinzător de mult, mi-am scos ochelarii imaginându-mi hilar că aș fi un soi de eroină pe cale să-și descopere puterile, era neobișnuit, reușeam să văd totul cu o claritate uimitoare până în capătul străzii, puteam zări rând pe rând toate ghivecele de flori de la verande, puteam vedea și picăturile care se scurgeau de pe frunzele lor. Mergeam agale, știind că am timp berechet, ajunsesem devreme, iar cel ce urma să mă aștepte în cafeneaua din capătul străzii sosise deja, știam asta, îi place să ajungă tot timpul mai devreme. Făcuse o scenă acum câțiva ani în fața unui cinematograf pentru că ratase începutul unui film renumit, cu toate că îl mai văzuse de câteva ori înainte.  


Mă aflam cam la jumătatea străzii, un cuplu ieșea vesel din spatele unei uși vechi pe care vopseaua o părăsise cu mult timp în urmă, nu te-ai fi așteptat să iasă atâta veselie și culoare din spatele acelei uși. Ea purta o rochie roșie lungă, volatilă, pantofi aproape la fel de roșii, pășea zglobie și ușoară ca un fulg, partenerul ei îi zâmbea sincer, o ținea galeș de mână, dar părea să fie în permanență atent la fiecare mișcare a femeii, ca un dirijor. Vorbeau, evident despre soare și cumpărături. Un dangăt de clopot aflat la  câteva străzi distanță se împletea armonios cu muzica unui acordeon căruia nu reușeam să îi găsesc sursa. Cele două melodii se întâlneau deasupra acelei străzi și o decupau de tot ce o inconjura. Am ajuns într-un final la capătul străzii, în fața cafenelei. Cineva mă aștepta la o masă cu o cafea aburindă, citind cu mult interes un ziar. El își ridică ochii către mine, de parcă mi-ar fi simtit cumva prezența în fața cafenelei, îmi zâmbi și mă invită cu un gest aproape copilăresc înauntru, era un regizor extraordinar, încă mai este.


N-am fost de curând la Paris și nici nu am avut vreun vis idilic despre vreo întâlnire cu vreun regizor, însă am avut plăcerea să privesc câteva imagini impecabile, cinematografice prin prospețimea și calitatea lor, pline de atmosferă, cu o adâncime surprinzătoare în fața unui Samsung Curved Ultra HD TV. Ce ați citit mai sus reprezintă experiența vizuală transpunsă într-o poveste, într-o secvență cinematografică, într-o oarecare măsură personală și detaliată a ceea ce am văzut pe ecranul acestui TV Ultra HD. 



Da, este vorba despre acel televizor curbat. Ca să fiu și un picuț tehnică se pare  această curbură a televizorului mărește dimensiunile câmpului de vizionare printr-un efect de panoramare, iar distanța este egală de la oricare punct al acestuia către ochi, adică un fel de 4K la tine acasă. Iar adâncimea imaginii și culorile foarte clare dau un efect de profunzime. Dacă vreți să aflați mai multe despre celelalte atribute tehnice ale acestui Samsung puteti intra aici și tot acolo veți da peste un concurs  prin care participanții, în funcție de pasiunea pe care o au (filme, călătorii sau sport), își generează propriul trailer în care joacă rolul principal. Ei se pot înscrie într-un concurs prin tragere la sorți cu premiu în funcție de pasiunea selectată J

Apoi, mai am o întrebare pentru voi, despre ce regizor credeți că este vorba în povestioară? Am senzația că va fi ușor de ghicit, iar cel sau cea care lasă primul sau prima comentariu aici cu numele corect al regizorului va primi o invitație dublă la filmul La grande bellezza. Sunt curioasă cum arată așa un film pe un televizor curbat.

sâmbătă, 17 mai 2014

Buticul de weekend: Godzilla 3D, Fading Gigolo & Transcendence

M-am gândit să deschid o rubrică de weekend, o rubrică ceva mai light, în care veți putea citi cronici-pastilă despre ce e nou în cinema, despre ce-i putred și despre ce trebuie musai văzut. Mă voi strădui să încropesc această postare omnibus la fiecare sfârșit de săptămână sau început de weekend că deh, sunt două lumi complet separate și distincte :)

Am că încep cu simpaticul Godzilla 3D și când zic simpatic mă refer preponderent la personaj și mai puțin la film. Mulți vor spune că nu se întâmplă mare brânză în cele 123 de minute de film și asta pentru că povestea se concentrează pe elementul uman chiar și atunci când vorbim de creaturile urieșești ce calcă în picioare zgârie norii (pe care, nota bene, de multe ori nu-i distrug definitiv ceea ce înseamnă că arhitectura modernă are și ea pilonii ei de susținere și nu e atât de perisabilă). Astfel că Godzilla devine un monstruleț simpatic, căruia nu-i lipsește simțul datoriei, onoarea și inevitabil, dramatismul. Ceilalți competitori ai săi, cu mult mai urâcioși și dizgrațioși, trăiesc în lumea lor (pardon, a noastră, pardon, a americanilor și a japonezilor), într-un univers fetid și plin de pulsiuni de împerechere. Ca orice unici supraviețuitori ai unei specii ei vor să se perpetueze (că doar nu s-or cupla cu muritorii de rând ca în legendele olimpului) și poate că nici nu își doresc prea tare să calce lumea în picioare, să o stăpânească and shit like that. Iată că tocmai de aceea acești trei coloși par cu mult mai umani decât liliputanele ființe ce li se perindă disperate printre picioare, preocupate de la rândul lor de supraviețuire, dar cu o convingere deplorabilă. 


Geek-ul japonez și asistenta lui au nenorocul unor replici extrem de seci, cuplul primordial sau cuplul pe care îl vedem deseori în filme despre conflagrații nu impresionează (un Aaron Johnson spătos cu dor de ducă, neobișnuit de bun la toate și consoarta sa, Elizabeth Olsen, tipica soră medicală și sora ceva mai talentată a gemenelor blonde), iar tatăl bântuit de trecut (ca și cum Godzilla ar fi o personificare a trecutului săi greoi) sunt mult sub jocul actoricesc al Godzillei, care se dovedește a fi până la urmă eroina filmului. Regizorul, Gareth Edwards, a mai făcut prin 2010, Monsters, un film cu mult diferit ca abordare, pe cât de eliptic este Monsters, pe atât de show, don't tell este Godzilla, deși ambele ne vorbesc despre creaturi la fel de greu controlabile. Regizorul pare un tip deștept și cred că a vrut să clocească mai multe idei decât îi permite placenta tipică de blockbuster, dar nu cred că a apucat să le eclozeze. 

(Dacă Godzilla ar fi fost o comedie ușoară de vară :D)


Fading Gigolo este genul de film pe care trebuie musai să-l vezi pentru că joacă Woody Allen în el. Și nu așa o frântură de secvență ci un rol întreg, simpatic, parodic, Woody îl joacă pe Woody cel de altă dată pus pe șotii și antrenat în discuții cvasi-existențialiste despre experiențe sexuale inedite. Însă de această dată Woody își conștientizează vârsta și vigoarea așa că își alege un reprezentant, pe John Turturro (care semnează și regia filmului), un florist aproape timid, masculin și cu priză la dame. Astfel că povestea devine un fel de My fair lady de un comic aparte. Nu lipsesc nici glumele despre evrei, nici poveștile insolite ale lui Woody, de la care pare să pornească întreaga ideea a filmului, nici dragostea neîmplinită, nici gustul amar și nici fanteziile, ceva mai tangibile decât în filmele lui Woody. 




Am să mă opresc la Transcendence  pentru că după așa un film chiar ai nevoie de o pauză (și nu în sensul de reculegere transcedentală). Ideea filmului e una riscantă și s-a mai făcut, însă nu cu o așa distribuție: Johnny Depp, Rebecca Hall, Paul Bettany, Morgan Freeman, Cillian Murphy (cel mai simpatic din film, pare să fi studiat atent conduita, postura și gesticulația detectivilor din filme, nu din viața reală și joacă un personaj aproape retro). Regizorul lucrează adesea cu Christopher Nolan așa că probabil a avut susținerea necesară și usile potrivite deschise pentru a demara un proiect îndrăzneț, însă deplorabil executat. Cred că unele subiecte ar trebui să rămână doar literatură. Vă recomand în acest sens romanul Marele Portret scris de Dino Buzzati, imaginația oricărui cititor poate crea o lume mai veridică decât cea din Transcendence.


Johnny Depp arată ca și cum s-ar fi trezit mai devreme decât ar fi trebuit, într-o dimineață mohorâtă, s-a așezat pe terasa căsuței sale de nicăriei într-un halat ponosit dăruit de Vanessa în tinerețe (care face pe mironosița în Fading Gigolo) și a zis plictisit, ok, hai să filmăm. Înțeleg că natura rolului îi cere o oarecare inexpresivitate, dar lucrurile par să fi mers prea departe, la modul neglijent. Am auzit că în ciuda prezenței lui Johnny, care e un nume uber-vandabil, încasările din U.S.A au fost destul de mici, nu mă mir, oare ce o fi fost în mintea americanului de rând când o fi văzut scris pe afiș: Transcendence

miercuri, 7 mai 2014

Festivalul Filmului European București (9-15 mai)



Ediția din acest an a Festivalului Filmului European începe vineri, 9 mai, de Ziua Europei. În cadrul galei de deschidere va fi proiectat filmul Miss Violence / Grecia, 2013 (Leul de Argint pentru cel mai bun regizor, Coppa Volpi pentru cel mai bun actor (Themis Panou), Premiul Fedeora pentru cel mai bun film mediteranean, Premiul Arca Cinema Giovani pentru cel mai bun film din competiție – Festivalul Internațional de Film de la Veneția, 2013). Proiecția va avea loc la Cinema Studio, în prezența regizorului Alexandros Avranas și a actriței Eleni Roussinou.   

 
Festivalul Filmului European 2014 le aduce cinefililor peste 40 de filme (drame, comedii, filme biografice, documentare și de animaţie) din 25 de ţări. În program se regăsesc numeroase producții premiate la festivaluri importante, precum Cannes, Veneția, Rotterdam, Sundance, Karlovy Vary. 

Printre acestea, se află:  
Băieții și Guillaume la masă! (Franţa, 2013 – regia Guillaume Gallienne) – cu premii la Cannes 2013 și César 2014;  
A fost fiul (Italia, 2012 – regia Daniele Cipri) – premiat la Veneţia în 2012 și la Globurile de Aur Italia 2013;  
La limita de jos a cerului (Moldova/România, 2013 – regia Igor Cobileanski) – premiat la Festivalul de la Cottbus;  
Păpușa (Polonia, 2013 – regia Joanna Kos, Krzystof Krauze) – premiat la Karlovy Vary în 2013;  
Call Girl (Suedia, 2012 – regia Mikael Marcimain) – cu premii la Toronto 2012 si Ljubljana, 2013; 
Călătoria (Slovenia, 2011 – regia Nejc Gazvoda) – premiat la Portorož în 2011, la Nashville în 2012 și Cleveland în 2013; 
Excentricitățile unei blonde (Portugalia/Spania/Franța, 2009 – regia Manoel de Oliveira) – premiat la Cannes.  

Programul complet al festivalului îl găsiți aici www.ffe.ro