luni, 25 iunie 2012

Abraham Lincoln: Vampire Hunter (2012) - sânge amestecat: vampiri și politică

Abraham Lincoln: Vampire Hunter ar fi fost de-a dreptul enervant și insultator dacă nu ar fi compensat sforăitoarele porțiuni dialogale, narative, descriptive și monologale cu scene concentrate de action, pararealiste (o impune subiectul: vampiri și politică), într-o bună măsură comice și cât se poate de exacerbate la capitolul slo motion. Că mișcările de luptă ale personajelor sunt vădit târâte lent prin timp e una, dar concomitent toată suita de sunete însoțitoare acestor mișcări se află sub pecetea aceleași lentori, iar acest sincron, acest mers de justine prin mangrove (adică așa, scuzați analogia) devine comicăresc de la un punct încolo.


Ca și multe alte filme consumiste înaintea lui, Abraham Lincoln: Vampire Hunter  își propune să regurgiteze la modul alternativ o bucată de istorie și să o treacă printr-un trend cinematografic: pofta sexy-fashion de sânge. De exemplu unul dintre vampiri poartă aceeași ochelari fashioniști ca Johnny Depp în Dark Shadows (se înțelege, Tim Burton e productorul filmului, poate că și recuzita celor două filme a fost vecină), un alt personaj anticipează emanciparea coco-modistă și poartă pantaloni mulați în loc de rochie cu corset. Și parcă nu le-aș trece la capitolul lacune logice (aka pâinea de la gura oricărui troll care se respectă), ele îmbogățesc cumva garderoba vizuală a filmului. Căci la capitolul decoruri, spațiu, coloristică, lumină, picturalitate filmul stă chiar foarte bine, el respectă funcțiile ochiului și îi oferă material bogat de imprimat pe retină, locațiile sunt destul de generoase ca număr, geometrie și așezare în spațiu. Pe alocuri ele par inspirate din pictura flamandă a secolului XVII.  


Filmul pare să fie destul de amatoricesc în ceea ce privește trecerea de la o secvență la alta. Ea se realizează fie prea brusc și neglijent, fie printr-un preludiu de trecere astfel încât un element dintr-o secvență să se transforme într-unul din următoarea secvență. Regia (aparținând lui Timur Bekmambetov care a făcut-mult mai bine-Wanted) se aseamănă într-o oarecare măsură cu patenta lui Guy Ritchie (la capitolul gros planuri, mania pentru detalii și fun-slo-mo), însă marea problemă a filmului constă în redundanța poțiunilor narative, cele care par să lege oarecum scenele de action între ele. La nivelul lor se instalează fizic un fel de halo. Atunci când scena devine ușor antigravitațională personajele sunt înconjurate de acest halo, o peliculă de ceață sau nisip, pare că se vrea acoperirea unei defecțiuni sau poate că la mijloc este vorba de o izolare tranșantă a acestor scene de restul filmului. La fel de detașată este și alternativa pe care o propune filmul cu privire președenția lui Abraham Lincoln, nu-mi pare nici profanare, nici insultă, poate doar un exercițiu ludic care se ia in serios. 


3d-ul este utilizat decent, grafica la fel, vampirii sunt stilizati astfel încât să nu sufere de pomadare burtoniană în exces, nici de alte excese scânteietoare, ei sunt suficient de înspăimântători și îndeajuns de digerabili. Digestia e cu atât mai interesantă cu cât avem parte de o distribuție fresh blood, protagonistul   interpratat de Benjamin Walker parcă aduce a Liam Neeson în tinerețe și pare să aibă osatura personajului din Wanted, trecând printr-un proces similar de inițiere. Filmul nu pare să deranjeaze ca alternativă fantasmagorică a realității istorice pentru că e mult prea simpatic ca să facă asta și mult prea respectuos cu propria rețetă. Ba reușește să inoculeze și un obiect icon: pălăria președintelui Abraham Lincoln și o face cu grația și siguranța unei parade modiste. 


vineri, 22 iunie 2012

Vertigo-ul e celălalt


Mă alătur săptămânii Hitchcock inițiată de Marian de la Film Sinopsis cu un mic colaj psihanalitic marca Slavoj Žižek. Vă invit și pe pagina de facebook a săptămânii Hitchcock acolo unde s-au adunat o grămadă de postări serioase și studiate. 

marți, 19 iunie 2012

Chaplin și Keaton - despre limbajul trupului

"În timp ce comicul lui Chaplin, de pildă, era centrat în jurul fizionomiei, al feței, mâinilor și picioarelor, operând fiecare în cadru ca entități separate, tehnica lui Keaton era axată în jurul corpului ca un întreg, în mod frecvent antrenat în gaguri de natură acrobatică. Ca actor de film nu numai că nu s-a lăsat dublat în nicio cascadorie, dar i se întâmpla să-i dubleze el pe cascadorii care îi păreau mai puțini iscusiți. Dar tocmai datorită caracterului irepetabil al performanțelor sale acrobatice, multe din gagurile sale trebuiau filmate doar dintr-o încercare, spre deosebire de Chaplin care nu se mai sătura de noi duble, străduindu-se să-și perfecționeze descoperirile în alte și alte versiuni."

Buster Keaton si Charlie Chaplin 

extras din Istoria cinematografiei în capodopere,Vîrstele peliculei, vol 2, De la "Ultimul dintre oameni" la "Don Juan" (1924-1927) de Tudor Caranfil 


Get the Gringo (2012) - cum se spune bine o poveste decentă

Get the Gringo debutează cu un voice over cald, concis, narativ, cu un Mel Gibson pe post de narator lucid, simpatic, comic, el pare să continue o poveste deja începută undeva în alt peisaj, cel mai probabil în Payback-ul din 1999 (neoficială continuitate narativă, dar perceptibilă). Filmul reușește la modul suprinzător să amestece elemente vizuale, încadraturi, travellinguri realiste, aproape handymade cu  țâșnituri suprarealiste de sânge, cu scene de slo-mo-action. Astfel că povestea și redarea ei par sa se fi născut dintr-o strângere bizară de mână între îndrăzneala, ironia, tehnica lui Tarantino (urmarirea prin deșert e oarecum similară cu cea din Death Proof la nivel de imagine, iar muriundul pe bancheta din spate are ceva din spiritul lui Pulp Fiction sau Reservoir Dogs) și indexul lui Snyder, regia aparținându-i însă lui Adrian Grunberg (un debut regizoral, dar cu o experiență de assistant director deloc neglijabilă, el mai lucrat la filme precum Apocalypto, Man on fire, The limits of control sau Frida ). În urma acestei strângeri de mână, acestui pact hibrid, a luat naștere o mână de nisip și praf de pușcă presărată peste El Pueblito, o socio-inchisoare mexicană, unde captivul Mel ne învață o seducătoare didascalie cinematografică despre adaptare, ieșire prin efracție și...reflecție. 


Filmul se descurcă foarte bine la frământat coca narativă, respectând o binecunoscută rețetă clasică, bună și gustoasă ca la mama acasă, acoperită cu o crustă răscopată aburindă de lumină și culoare: mizeria închisorii cu aspect de orășel famat radiază o luminozitate de tip sepia, lumina emanata de gunoi și meschinele combinații ilicite între personajele mundan-imperios-negative din interiorul închisorii se reflectă pe chipul celorlalte personaje într-o maniera picturală. David Boyle în Slumdog Millionaire folosește cam aceeași estetică a luminii și culorii pentru a reda atmosfera mahalalei indiene, ar fi greșit să o numesc o estetică a urâtului căci vorba maestrului Arghezi din bube, mucegaiuri şi noroi iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. 



Personajul interpretat de Mel Gibson este binecuvântat de sfântul Holywood cu infailibilul universal-valabilului, el este un fel de 007 umanoid, dar ajutat de câteva skilluri și gadgeturi amuzante și vivide. La fel de revigorant este și puberul Kevin Hernandez, un mini panopticon al închisorii care leagă o prietenie chimică cu Mel. Puberul este un  personaj pretext-scuzabil, el e intriga a cărei nuanțare chirurgicală e ușor de ignorat. Mel imitându-l pe Clint Eastwood, Mel aducând a Peter Sellers cu-o umbrelă deasupra capului, Mel făcând pe agentul 007 și pe Banderas-ul, toate aceste dedublări subînțelese sunt o panoplie de necesități blockbasterofile tratate cu băgare de seamă și pricepere. Get the Gringo are rezonanța anunțurilor western cu mesajul: Wanted, aceeași lozică iese ușor din film și transmite un mesaj despre rețeta reușită a filmului: distribuția, umor, imagine, plot, muzică, replici toate aduse la limita bunului simt al hollywoodului, acolo unde spectatorul se mai poate încă bucura de o scamatorie reușită fără să fie martorul dezvăluirii scripeților mercantili de după cortină rânjind cu jind zimții avari la audiență. 

   (se pare că regia a fost...neoficial-duală)



luni, 18 iunie 2012

Guest Post: CAPTIFS - un horror simbolist


O cronică scrisă de Cristian-Emanuel Opriș de la Impuls

După filme ca Frontier(s) (2007) sau Martyrs (2008) cu care au arătat Statelor Unite că filmele horror pot însemna mai mult decât sânge şi ţipete înfundate, francezii lovesc din nou cu CAPTIFS, primul film de lungmetraj al regizorului Yann Gozlan, bucurându-se de premie în luna octombrie a lui 2010. După două scurtmetraje în 2004 şi 2007, Gozlan păşeşte lejer înaintea multora din maşinăriile de făcut bani de la Hollywood cu filmul său pentru care scrie şi o parte din scenariu. Intenţionând să plece în Kosovo, trei medici din vechea Iugoslavie sunt răpiţi, undeva aproape de graniţă, de către doi traficanţi de organe de origine sârbă. Notăm acţiunea concret ancorată în realitate.


Cu o imagine fantastică, demnă de orice film care se respectă, cadre largi şi o simbolistica clar definită, ne putem da seama încă din primele minute că nu avem de a face cu o producţie tipică. Contextualizarea îşi asumă primele douăzeci de minute; asta în condiţiile în care filmul nu depăşeşte o oră şi jumătate - o raritate, am putea spune. Dar filmul nu plictiseşte. Răpirea şi toate celelalte etape care îi urmează au loc după manual, totuşi, regizorul nu pare să se oprească aici.


Simbolic şi totodată surprinzător, filmul nu punctează prin crime şi brutalitate, aşa cum ne-am aştepta de la un horror despre care tocmai am afirmat că se respectă. Nu se axează nici măcar pe psihologia personajelor. Cei trei nu fac decât să acţioneaze în conformitate cu o situaţie dată. Cele câteva crime sunt de fapt pretextul prin care se ajunge la simbolistica vizată. Cearta dinaintea răpirii (atât cearta dintre personaje, cât şi neînţelegerile la nivel politic – Serbia nu recunoaşte regiunea Kosovo), răpirea în sine, cuştile şi, în cele din urmă fuga, toate vin în sprijinul unei idei mult mai profunde. Astfel încât, în final, e greu de spus dacă într-adevăr s-a întâmplat ceva. Din contră, pare că nimic din cele văzute nu s-au întâmplat cu adevărat. Sub semnul visului, al previziunii, dar şi al măştii ca simbol al jocului, CAPTIFS oferă, fără a face uz de răbdarea spectatorului, o adevărată demonstraţie din punct de vedere vizual.


Actriţa de origine franceză Zoé Félix în rolul principal, dar şi muzica compusă de Guillaume Feyler vin şi mai mult în sprijinul filmului, care, printr-o poveste simplă, dar mai ales credibilă, fără ezitări, îndrăzneşte să depăşească deopotrivă aşteptările împătimiţilor, dar poate mai ales ale celor mai puţin iniţiaţi. O gură de oxigen bine meritată în contextul în care Franţa şi-a dovedit de mult forţele, atât sieşi, cât şi concurenţei care nu pare să mai pună piedici reale. 

sâmbătă, 16 iunie 2012

10 actrițe la pubertate/ 10 nimfete

 Jessica Biel si Scarlett Johansson

 Isabella Rossellini

 Milla Jovovich

 Rachel Weisz

 Drew Barrymore

Marilyn Monroe

Brooke Shields

 Helena Bonham Carter

Uma Thurman

vineri, 15 iunie 2012

Nosferatu: Lecția de anatomie a doctorului Murnau

Lecția de anatomie a doctorului Tulp de Rembrandt


Nosferatu, a symphony of horror, 1922, regie F.W. Murnau

joi, 14 iunie 2012

10 roluri feminine pe care mi-ar fi plăcut să le joc

Leapșă powered by neobosita Laura de la Cinemateca Trisk :)


Brigitte Helm în Metropolis (1927)

Anna Karina în Pierrot le fou (1965)

Jeanne Moreau în Jules et Jim (1962)

Uma Thurman în Pulp Fiction (1994)

Maggie Cheung în In the mood for love (2000)

Diane Keaton în Annie Hall (1977)

Anne Hathaway în Becoming Jane (2007)

Nicole Kidman în The Others (2001)

Scarlett Johansson în Girl with a Pearl Earring (2003)

Charlotte Rampling în Lemming (2005)

miercuri, 13 iunie 2012

Peep Show cu Ki-duk Kim

 Bad Guy (2001, regie Ki-duk Kim)

 3 Iron (2004, regie Ki-duk Kim)

Poongsan (2011, scenariul Ki-duk Kim)

Poongsan (2011) prezent anul acesta și la TIFF este un film coreean care deși îl are pe Ki-duk Kim doar în postura de scenarist arată fix ca un film în regia sa, ce-i drept unul adaptat urbanului, cam emfatic la nivel actoricesc și oleacă cosmetizat moralicește. Cam același transfer al notei de autor a avut loc și în cazul filmului Biutiful (2008) unde la fel, Kim semnează doar scenariul, însă spiritul ki-duk-ian respiră prin porii întregului film. Se poate vorbi deci de un frumos manierism. Muțenia paradoxal de imperceptibilă a personajelor masculine, ilogicul relațiilor zbuciumate dintre personaje, sacrificiul spontan freudian la fel de ilogic, dar seducător, sunt câteva dintre elementele ce alcătuiesc imaginarul ki-duk-ian. Kim acordă o atenție deosebită universului feminin pe care îl privează de morală, dar nu și de sacru, în The isle, Bad Guy sau Samaria femeia este o târfă sacră, iar Kim pare să o ocrotească uneori punându-i înainte o efemeră fâșie de geam sau poate pur și simplu avem de-a face nu cu o ocrotire ci cu o expozițiune, cu iluzia unei supraimpresiuni, cu un peep show ...sacru.