Get the Gringo (2012) - cum se spune bine o poveste decentă

Get the Gringo debutează cu un voice over cald, concis, narativ, cu un Mel Gibson pe post de narator lucid, simpatic, comic, el pare să continue o poveste deja începută undeva în alt peisaj, cel mai probabil în Payback-ul din 1999 (neoficială continuitate narativă, dar perceptibilă). Filmul reușește la modul suprinzător să amestece elemente vizuale, încadraturi, travellinguri realiste, aproape handymade cu  țâșnituri suprarealiste de sânge, cu scene de slo-mo-action. Astfel că povestea și redarea ei par sa se fi născut dintr-o strângere bizară de mână între îndrăzneala, ironia, tehnica lui Tarantino (urmarirea prin deșert e oarecum similară cu cea din Death Proof la nivel de imagine, iar muriundul pe bancheta din spate are ceva din spiritul lui Pulp Fiction sau Reservoir Dogs) și indexul lui Snyder, regia aparținându-i însă lui Adrian Grunberg (un debut regizoral, dar cu o experiență de assistant director deloc neglijabilă, el mai lucrat la filme precum Apocalypto, Man on fire, The limits of control sau Frida ). În urma acestei strângeri de mână, acestui pact hibrid, a luat naștere o mână de nisip și praf de pușcă presărată peste El Pueblito, o socio-inchisoare mexicană, unde captivul Mel ne învață o seducătoare didascalie cinematografică despre adaptare, ieșire prin efracție și...reflecție. 

Filmul se descurcă foarte bine la frământat coca narativă, respectând o binecunoscută rețetă clasică, bună și gustoasă ca la mama acasă, acoperită cu o crustă răscopată aburindă de lumină și culoare: mizeria închisorii cu aspect de orășel famat radiază o luminozitate de tip sepia, lumina emanata de gunoi și meschinele combinații ilicite între personajele mundan-imperios-negative din interiorul închisorii se reflectă pe chipul celorlalte personaje într-o maniera picturală. David Boyle în Slumdog Millionaire folosește cam aceeași estetică a luminii și culorii pentru a reda atmosfera mahalalei indiene, ar fi greșit să o numesc o estetică a urâtului căci vorba maestrului Arghezi din bube, mucegaiuri şi noroi iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. 

Personajul interpretat de Mel Gibson este binecuvântat de sfântul Holywood cu infailibilul universal-valabilului, el este un fel de 007 umanoid, dar ajutat de câteva skilluri și gadgeturi amuzante și vivide. La fel de revigorant este și puberul Kevin Hernandez, un mini panopticon al închisorii care leagă o prietenie chimică cu Mel. Puberul este un  personaj pretext-scuzabil, el e intriga a cărei nuanțare chirurgicală e ușor de ignorat. Mel imitându-l pe Clint Eastwood, Mel aducând a Peter Sellers cu-o umbrelă deasupra capului, Mel făcând pe agentul 007 și pe Banderas-ul, toate aceste dedublări subînțelese sunt o panoplie de necesități blockbasterofile tratate cu băgare de seamă și pricepere. Get the Gringo are rezonanța anunțurilor western cu mesajul: Wanted, aceeași lozică iese ușor din film și transmite un mesaj despre rețeta reușită a filmului: distribuția, umor, imagine, plot, muzică, replici toate aduse la limita bunului simt al hollywoodului, acolo unde spectatorul se mai poate încă bucura de o scamatorie reușită fără să fie martorul dezvăluirii scripeților mercantili de după cortină rânjind cu jind zimții avari la audiență. 

   (se pare că regia a fost...neoficial-duală)

Tweet