vineri, 16 octombrie 2015

Legend - sforăitoarea dramă a unui gangster la pătrat

Mai bine de două ore cu Tom Hardy în aproape fiecare scenă sună ca vis erotic, dar în cazul de față nu-i decât un experiment coșmăresc. Doi gemeni gangsteri interpretați de același Tom Hardy, unul mai psihopat ca celălalt, vor să dovedească că-s cei mai buni, în comparație cu cine, naiba știe, căci rivalii sunt desenați cu creionul fără vârf al unui copil cu ADHD. Asta ar fi una dintre lacune. Impresionant este faptul că la cât de lung și de sforăitor este filmul, teoretic, n-ar mai rămâne loc de lacune și cu toate acestea se ivesc câteva nelămuriri care țin strict de buna funcționare a scenariului. Există o singură scenă realmente violentă și memorabilă, restul filmului fiind un amestec ciclic de evenimente care te sufocă și care nu duce niciunde. Chiar dacă nu vedem nici măcar vreo scenă de sex, nici vreun moment în care cineva să-și facă nevoiele, avem totuși impresia că am văzut toate aspectele vieții celor doi frați Kray ca atunci când o bunică senilă îți spune aceeași poveste pe care o știi deja pe dinafară. Legend se întâmplă să se lanseze cam în aceeași perioadă cu Black Mass, un alt film inspid despre gangsteri și viețile lor neinteresante de cocalari psihopați. Și apropo de gangsteri mai bine aș revedea câteva filme sud-coreene ca Dirty Carnival, A bittersweet life sau Rough Cut.



Apoi, prea mult romantism într-un film care ar trebui să exceleze la capitolul masculinitate și nu neapărat un romantism de bun augur ci unul care o implică pe miniona Emily Browning interpretând un personaj unidimensional și...găunos. Chiar dacă s-a străduit creionarea unui personaj disfuncțional, schizoid, cu probleme de vorbire în persoana fratelui Ron Kray, n-a ieșit decât un personaj la fel de fad. Unidimensional mi se pare și spațiul în care se desfășoară acțiunea, lanțul casă-bar-stradă-bar-casă nu se mai termină așa că filmul îmi pare mai degrabă un acvariu în care trei pești amețiți încearcă să-și găsească un rost cu mintea lor...unidimensională. Nu lipsesc glumele de natură homosexuală folosite dintr-o abundență supărătoare. Noroc cu muzica lui Duffy și a ei perucă horrifică. Senzația pe care ți-o dă filmul este una de disconfort, nu știu dacă într-un sens catartic, dar, ce-i drept, simți că dacă ai avea un frate ca Ron ai lua-o fucking razna no matter cât de gangster ai fi.


Concluzia generală ar fi că filmele recente cu gangsteri inspirate din realitate n-au pic de zvâc, cu toate că realitatea sigur a fost ceva mai piperată, însă viața trăită are rațiuni pe care scenaristica nu le cunoaște încă, se pare.

Din 16 octombrie în cinematografe. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu