O cronică scrisă de Cristian-Emanuel Opriș de la Impuls.
După filme ca Frontier(s) (2007) sau Martyrs (2008) cu care au arătat Statelor Unite
că filmele horror pot însemna mai mult decât sânge şi ţipete înfundate,
francezii lovesc din nou cu CAPTIFS, primul film de lungmetraj al regizorului
Yann Gozlan, bucurându-se de premieră în luna octombrie a lui 2010. După două scurtmetraje în 2004 şi 2007, Gozlan
păşeşte lejer înaintea multora din maşinăriile de făcut bani de la Hollywood cu filmul său pentru care scrie şi o
parte din scenariu. Intenţionând să plece în Kosovo, trei medici
din vechea Iugoslavie sunt răpiţi, undeva aproape de graniţă, de către doi traficanţi de organe de origine sârbă. Notăm acţiunea concret ancorată în realitate.
Cu o imagine fantastică, demnă de orice film
care se respectă, cadre largi şi o simbolistica clar definită, ne putem da
seama încă din primele minute că nu avem de a face cu o producţie tipică.
Contextualizarea îşi asumă primele douăzeci de minute; asta în condiţiile în
care filmul nu depăşeşte o oră şi jumătate - o raritate, am putea spune. Dar
filmul nu plictiseşte. Răpirea şi toate celelalte etape care îi urmează au loc
după manual, totuşi, regizorul nu pare să se oprească aici.
Simbolic şi totodată surprinzător, filmul nu
punctează prin crime şi brutalitate, aşa cum ne-am aştepta de la un horror
despre care tocmai am afirmat că se respectă. Nu se axează nici măcar pe
psihologia personajelor. Cei trei nu fac decât să acţioneaze în conformitate cu
o situaţie dată. Cele câteva crime sunt de fapt pretextul prin care se ajunge
la simbolistica vizată. Cearta dinaintea răpirii (atât cearta dintre personaje, cât şi
neînţelegerile la nivel politic – Serbia nu recunoaşte regiunea Kosovo), răpirea în sine, cuştile şi, în
cele din urmă fuga, toate vin în sprijinul unei idei mult mai profunde. Astfel
încât, în final, e greu de spus dacă într-adevăr s-a întâmplat ceva. Din
contră, pare că nimic din cele văzute nu s-au întâmplat cu adevărat. Sub semnul visului, al previziunii, dar şi al
măştii ca simbol al jocului, CAPTIFS oferă, fără a face uz de răbdarea
spectatorului, o adevărată demonstraţie din punct de vedere vizual.
Actriţa de origine franceză Zoé Félix în rolul
principal, dar şi muzica compusă de Guillaume Feyler vin şi mai mult în
sprijinul filmului, care, printr-o poveste simplă, dar mai ales credibilă, fără
ezitări, îndrăzneşte să depăşească deopotrivă aşteptările împătimiţilor, dar
poate mai ales ale celor mai puţin iniţiaţi. O gură de oxigen bine meritată în
contextul în care Franţa şi-a dovedit de mult forţele, atât sieşi, cât şi
concurenţei care nu pare să mai pună piedici reale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu