Buffalo 66' este un film indie în regia lui Vincent Galo despre un soi de dragoste la fel de independentă, independentă până și de vrerea celuilalt. Este țesută contingent, dar cronologic o încrengătură amoroasă...claustrofobă (cei doi, Billy interpretat de Vincent Galo și Layla interpretată de Christina Ricci se cunosc belicos într-un hol, se ceartă într-o mașină, se mint într-o bucătărie și ajung să se iubească într-o cameră de motel).
Coordonatele spațiale sunt la rândul lor clautrofobe. Pentru a se crea iluzia spațiului vedem o serie de cadre filmate de sus, ca și cum un demiurg de cartier și-ar fuma țigara de dimineață observând de la balcon mișcarea umanoid-somnabulă din parcarea blocului. Camera se deplasează în sus și nu în lateralul personajelor. Mișcarea pe verticală a camerei nu rezonează însă cu...verticaliltatea personajelor. Personajul interpretat de Vincent Galo suferă de o nevroză oarecum patologică (dacă e să ne uităm la disfuncționalul personaj al mamei și la platitudinea retardă a tatălui), el este un personaj absurd de agitat, realitatea pe care și-o creionează continuu și tremurat în jurul său, în special pe meterzele trecutului, e la fel de nevrotică precum imaginația sa.
Personajul interpretat de Christina Ricci este unul complementar, ea este cea care se adaptează miraculos fiecărei situații bizare la care este nevoită (și forțată) să ia parte și mai mult decât atât este singurul personaj uman, congruent cu sine de la începutul la finalul filmului, ea este singura capabilă să nutrească sentimente acolo unde alții au sădit numai absurd și nevroze. Billy este un om posedat de demonii neliniștii, Layla este un exorcist întâmplător, dar necesar, iar ceea ce îi posedă pe amândoi este iubirea, sentiment ce nu apare concomitent, dar care ajunge să îi aducă la același nivel.
Un film osmotic deci, reglator, simplu, grăitor. Pe lângă traiectoria frumos înnodată și terapeutică, filmul îmi pare surprinzător la capitolul imagine, folosește un soi de saturație vintage ce amintește de filmele color ale lui Hitchcock (Rope, Birds), au acea adâncime coloristică simplă și apăsătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu