Transformers: Dark of the Moon

Pe vremea când legoman Michael Bay se încumeta la asamblat roboței pentru întâiași dată, mi-am zis uite domne ăsta da om cu ambiț, cu gărgăuni prolific-bănănăitori sub calota-i de oțel, păcat că și-a continuat jocul cu roboței în lada de nisip cu mult după ora de culcare, adică cu mult dincolo de pragul unui subconștient de bun simț. Bay a prins în pumnișorii săi avizi bolovănași de stereotipuri, i-a trecut printr-o sită rudimentară, la final  rezultând cataroaie colțuroase pe care le-a dat drumul în fața unui ventilator mai mai să-mi scoată ochii, noroc că aveam ochelari 3D peste ăilalți de prim ajutor.

Pe lângă ambițul de prim nivel, acela de a clădi megaloman, nu fără de talent arhitectonic, măgăoaie împărțite frumos, dihotomic pe burta global-balonat fast-foodizată a mamei Gheea, Bay se ambiționează dublu, sare cu prăjina ideologică peste (Inland) Empire State (of Mind) Building și nu se rezuma numai la rezistența materialelor, la tehnicismul inerent lor, la scârțâitul draconic, pârâitor muzical al încheieturilor frigide, la despachetări și împachetări șurubelice. Ci el le unge din abundență cu o vaselină puturoasă nepotrivită contextual și textural căreia îndrăznește să îi pună eticheta de umor.

Deci roboței cu testosteron sau și mai rău cu sentimente își scobesc găvanele, se trag de ligamente, le sar scântei, vor să conducă lumea, s-o cotropească, s-o sclavagească and all that shit, amuzant însă laitmotivul ruperii aparente de la sânul de oțel al autobotului protector: it is your war now și bineînțeles nu e niciodată așa căci plotul e suficient de masochist astfel încât stirpea umană liliputană să nu poată fi în stare nici prin mijlocirea pentagonului, a casei albe sau a unor picioare lungi în skinny jeans să poată face față decepticonilor. Decepticonic pe de-antregul așa cum a fost și cel de-al doilea, numai că acum e și 3D, insuficient uzitat însă,  aglomerat stilistic pe câteva bucăți apogeu. La capitolul apogeuri și zenithuri înfrățite cu asceza se înscrie scena zgârie norului ciuruit de-un robot-vierme care parcă vrea cu tot dinadinsul să se ia la întrecere cu titanicul lui cameron, îi lipsește evident drama, dar în rest are tot ce-i trebuie pentru a câștiga premiul pentru cea mai ultra mega cool scenă (dacă există titulatura asta, totuși cred că ea ființează) la MTV movie awards.

Pot să îndur râgâieli cu pretenții de triluri comice, poti să trec cu vederea reclame bășcăloide la genți hidoase, pot să iau pauze ațipind :D, dar nu înțeleg ce mama naibii caută Malkovich în filmul ăsta pe post de șef psihotic, amator de giugiuleli cu stirpea robotică,

ce caută Dempsey pe post de marotă a Transfomer-Guliverzilor, ce caută Frances McDormand în rol de autoritate bățos-milităroasă, mă rog ea a ieșit parcă cel mai puțin șifonată din încleștarea asta. Debutul filmului nu-i deloc rău și are același iz de istoric alternativ ca X-men First Class sau Watchmen sau cum am întrezărit în trailerul la Captain America, dar aici parcă e ceva mai funny suprapunerea dintre fact și ficțiune. Se observă deci o tendință recentă a filmului cu supereroi (în unele cazuri supererori) sau supraeroisme de a uzita faptul istoric la modul alternativ, revoltător din punctul unora de vedere, inteligent-umoristic din punctul altora, semn că un cerc s-a creionat statornic pe trunchiul istoriei, că seva poate fi recondiționată, reîntrebuințată, profanată în scopuri mercantile, nu e blamabil, nu e lăudabil e doar...alternativ :D

Tweet