Ucideți generalul

Ucideți generalul este un cvasi roman polițist ce se adapă aleatoriu când la fântâna trecutului comunist-revoluționar când la robinetul fistichiu al unui postmodernism narativ mercantil, mediatic și pragmatic. Astfel că structura cărții este una clarobscură, constructivistă, în evantai, un evantai strâns în primele sale pliuri de menghina trecutului pentru ca de la jumătate încolo să se răsfire liber, să lase loc desfășurării unui suflu de situații tangibile, accesibile temporal: criza economică, un blackberry zornăitor, o emisiune tv facilă, senzaționalistă.

 

Cele două memorii, cea a trecutului milităresc, claustrant și cea a prezentului superfluu, dar libertin sunt reunite precum două emisfere cerebrale de același personaj-chiasmă: Stelian Muntean, român, 45, fost jurnalist, editor de carte la Trident, colaborează la revista Flacăra, aventurier și acuzat de prieteni că este afemeiat. Același soi de introducere comicăresc-teatrală este atribuită și celorlalte personaje, care nu abundă numeric, dar sunt suficient de bine conturate pentru a se înnoda pe firul narativ, pentru a-l întări și a-i oferi textură și rezistență. Întăritura este una dublă, personajul-noduros este secondat de căptușeala discursivă. Ritmul dialogic e unul parcimonios, face apel adeasea la propoziții nucleare, propoziții-cuvânt care mie una mi-au insuflat energie și umor:

-Stelian
-Diana. Dia
Dă din cap, sorbind din cafea.
-Ce facem noi aici? Ne jucăm? mă întreabă cu ochii fixați într-ai mei.
-Nu știu. Tu să-mi spui. Despre ce vorbim.
-Despre editură. despre noutăți. Piața cărții. Cultura în general...
-Ai un plan?
-Da, m-am documentat. 
(...)
Mă bucur că am reușit să te conving să apari în emisiune așa din scurt...
-Bănuiesc că un alt invitat a dispărut subit!
-S-a îmbolnăvit. Dar erai pe listă. În cel mult două săptămâni îți venea și ție rândul. 
(...)
Se ridică și iese. Sunt convins că simte că o privesc din spate. Simte, pentru că se mișcă felin, ca și când ochii mei ar atinge-o de sus din ceafă până jos la glezne. Și înapoi...

Secretary 

Redactarea, simplitatea ei calculată, scenaristică poate constitui oricând subiectul unei pelicule mai degrabă pe placul Hollywood-ului decât al mioriticului, de altfel câteva analogii filmice fac link către preferințele  cinematografice (probabil) ale autorului Bogdan Hrib:

Se întoarce cu o mișcare studiată. O recunosc. Kim Basinger în L.A Confidențial.
(...)

Când mă priveam în oglinda crăpată din baie îmi vedeam fața cu riduri negre de jeg. Aveam doar imaginea lumii în alb negru din Călăuza lui Tarkovski. De fapt, o lume în gri-bej. Albul nu mai există. Nicăieri.

Osatura narativă este cel mai bine sintetizată de însuși fiul său ceva mai fibros, mai muscular, Stelian care trage linie după câteva luni supurânde de action și rememorări puzzle: o succesiune de evenimente demente, unele ilogice, unele previzibile, un tobogan de vești și acțiuni care te țin în priză, dar care nu-ți dau un sens și o soluție. Probabil că nici nu ai nevoie de ele ci îți este suficientă vegetarea statică în vâltoarea evenimentelor și proximiatea dermului grunjos al personajelor, ambele transmițând un flux de informație privitoare la existența vie a unei literaturi românești-firidă, o literatură digerabilă, antrenantă, vizuală, de și pentru celuloid.

Tweet