Le Feu Follet/ The Fire Within

Parizianul s-a născut angoasat și mare iubăreț, aparent paradoxal, dar vorba ceea nu există complementaritate mai mare ca cea dintre eros și thanatos. Românului, poet din facere, lucefer, sburător, îi place viața, îi mai place și autocompătimirea, se vede asta în filmele sale? se cam vede, scormone sistemul, trecutul, se imbie cu izul ăstei scormoneli, se îmbălsămează cu el, se înfășoară în giulgiul de celuloid, lăsând în urma-i o memorabilă copie a vieții. Nu-s tocmai familiarizată așa cum se cuvine cu Nouvelle Vague, recunosc, am preferat dulcegăriile lui Jeunet, filmele sado-horror-art de nișă sau les films d'action avec beaucoup de merde, zic să mă inițiez cu ceva fleurs du malle, du Luis Malle. Și a mai floare emanatoare de spori amușinatori de pistil miocardic din glastra sa e probabil acest film. Am să ies oleacă din film pentru a privi lucrurile meta (ușor strabic, că deh nu am vederea formată). Angoasa, greața sartriană, lehamitea în fața vieții, totodată lupta cu dânsa, încotoșmănarea ei într-o pleură opacă, protectoare, nu-s tocmai cele mai domestice jivine ale cinemaului, sunt greu de prins în lesă și de îmblânzit pentru ca sfiiciunea lor să ajungă așa cum trebuie, în forma potrivită, la public. Pleura opacă mai sus amintită este în cazul de față un tifon imbibat cu alcool așezat peste chipul existenței care se suprapune la rându-i, eufemistic, peste chipul femeii.

Personajul, bărbatul, este în căutarea a ceva menit să umple lacuna, ceva desprins de viața însăși, un corpuscul independent suficient sieși rupt de molecula mamă, unic emanator de fericire, însă conform unor legi a priori, care funcționează independent de măsura omului, acest corpuscul orbitează negreșit în jurul vieții-jug.

Conștientizarea acestei interdependențe (așa cum am perceput-o eu) provoacă schisma, naște angoasa și grăbește venirea thanatosului. Perceperea diferită, în registre distincte, pe de o parte a vieții ca întreg și pe de altă parte a elementelor sale componente, a conceptelor...tangibile, cum e dragostea în cazul de față, provoacă o scurtcircuitare, între cele două se naște un vid, o nevoie de un decodor, însă cheia lipsește. Cum bine zice Sartre:  s-a aflat cam tot ce se poate afla mai puțin știința de a trăi. Dacă tot m-am împotmolit existențialist în eros îl chem la bară și pe Camus care spune despre amor cum că nu se acceptă pe sine, nu-și acceptă statutul, vrea imposibilul, absolutul, cerul în flăcări, aici însă, el se adapă la vipia lăuntrică...vipia lăuntrică în mine și cerul înflăcărat deasupra mea, asta dacă Albert ar accepta o ieșire la ceai cu Immanuel :D. Dialogurile-cuib sunt de o tăioșenie dermică, construite în jurul angoasei, încercând să o acopere, până ce ea devine oul acestei menghini, eclozând dureros, catartic (e poate un termen cu o notă mai jos decât sensul arborat de acest final). Jucat impecabil, în tandem perfect cu intermitențele vieții...vorba ceea sartriană  Acting is happy agony,  plus o coloană sonoră   de Erik Satie ce rimează și ea fidel cu octavele angoasei

If you are lonely when you're alone, you are in bad company. (J.P Sartre)

and my little cup of asian tea :)

une dedication pour Alex I. :)

Tweet