Principii de viață

Un film la fel de simplu și uluitor ca o scamatorie reușită, cu scripeții dosiți bine după cortină. Aparent nu pare a ne fi prezentată decât o zi din viața unui om cumsecade, a unui om cu prințipii, Velicanu, interpretat de Vlad Ivanov, nu mai poartă crucea unui șir lung de martiri, de personaje tragice, muribunde, personaje-stârv, lăzăresciene, îngropate și dezgropate necrofil de cinematograful românesc din ultimii ani, el este un personaj vivid, un sisif fericit, un om clepsidră, un om-vâltoare. 

El nu se leapădă însă de această cruce, și-o cosmetizează, Golgota sa devine un pavaj lustruit, un hall of fame  dâmbovițean, însă tragismul, destinul, agonia personajului sunt atât de proxime, atât de recognoscibile încât urmărind filmul ai impresia că te inghesuie un elefant al memoriei supurând de principii și nevoi, de amici, cunoștințe sufocante, înfofolite în aceeași pleură de bunăstare falsă. Vlad Ivanov interpretează primul rol principal din carieră după o serie de roluri așa zis secundare și o face impecabil, deși unele dintre replicile sale au un ușor iz de sitcom și în ciuda plasărilor voite sau nu de produse (asta e, am rămas cu mania advertisingului in cinema, apăi să fie domne brandul prezent în etichete, sticle sau conserve, dar nu în vorbe). Ambalajul fistichiu al unui soi de bunăstăre acceptabilă ascunde un personaj-produs al unei societăți consumeriste, al unei societăți ce suge la țâța deontologicului până o seacă de sens aducând-o la amorfism, abrutizare și absurdizare. 

La sfârșitul zilei omul nostru este o marotă, o extindere a unui eu impersonal, este o ieșire nefirească dintr-un sine-rămășiță. Un film tulburător ce-și ascunde voit cicatricile retorice, umorile, în scorburi de umor, tocmai pentru ca ele să fie numai întrezărite, conștientizate treptat, sistematic și mai apoi judecate. Demersul scenaristic poartă parcă pecetea unei astfel de demonstrații, a unei algebre a ontologicului, odată ce i se scad oamenii-variabile din ecuație sa cotodiană omul-ambalaj devine recalcitrant, universul său plastifiat se clatină, iar peste lacuna vizibilă el aplică un pansament de imprumut, rudimentar și evident nepotrivit situației. În cadrul conferinței post-vizionare la care am fost s-a tot pus a nu știu câta oară problema filmului românesc de consum, a filmului pentru public (el există, se cheamă Bună, ce faci, în fine) și de ce filmul românesc trebuie să conțină atâta vulgaritate verbală. 

Nu tocmai cele mai pârghie întrebări, cert e că în Principii de viață, acolo unde există așa zisa vulgaritate verbală ea are fie funcție comică, fie mimează sincer o realitate mai mult decât tangențială nouă. Este Principii de viață un film pentru public? Este în măsura în care scamatoria își ferește scripeții de vederile publicului sceptic, odată ce rotițele lor se văd după cortină, vaselina amară ce pune în mișcare mecanismul (sau acest gunoi cum bine spunea Vlad Ivanov, exorcizat printr-un act artistic, filmul) se prelinge pe scenă, înghite publicul și îl trimite acasă cu cerul gurii înăsprit de la atâta greață existențială. 

Și mulțumesc Parada film pentru tricou :) 

Tweet