Arta Romanului de Milan Kundera

Milan Kundera încropește un mozaic de șapte piese, șapte texte, poate că nu-s îndreptățită să fac apel la noțiunea oarecum defăimătoare de încropeală, cert este faptul că nu avem de-a face cu o antologie enciclopedică ci cu un oarecare soi de fast-food-enciclopedia, revelatoare într-o oarecare măsură și cumva de aceeași putere amprentară cu scrierile lui Coehlo. Toate cele șapte porțiuni sunt străbătute de roza cruce a Artei Romanului, ce înseamnă această artă a romanului, căci ea nu este categoric tot una cu arta scrierii romanului? Terminologic vorbind arta romanului este idependentă de scriitor, autonomă talentului său, ea iese ca o majusculă barocă din vârful peniței sale, o idee poate nu atât de nouă, poate nici atât de temeinică, poate nu tocmai suficientă, însă nu i se poate renega capacitatea de suducere: 

Toți romancierii adevărați ascultă de această înțelepciune suprapersonală, ceea ce explică faptul că marile romane sunt întotdeauna ceva mai inteligente decât autorii lor. Romancierii care sunt mai inteligenți decât operele lor ar trebui să-și schimbe meseria.
 

Această înțelepciune suprapersonală, această aură, acest djin coboară deci pe creștetul scriitorului care devine un...posedat, ca să recurg la un exercițiu imaginar pueril, poate că primii scrijelitori de grafii în nisipul isulelor grecești erau priviți de gloata primitivă ca niște ființe posedate,  purtătoare de duhuri necunoscute ce grăiau prin mișcările lor spasmodice dând naștere proto-scrisului. Mai târziu a venit Hegel și a explicat mai bine cu stau lucrurile cu continuumul și spiritul epocii, sper să ajung să-l și citesc pentru a înțelege mai bine entuziasmul antologic kunderian: 

Romanul a descoperit pe rând în modul său specific, cu logica ce îi e caracteristică, diferitele aspecte ale existenței: împreună cu contemporanii lui Cervantes se întreabă ce e aventura, împreună cu Samuel Richardson începe să examineze ce se întâmplă în interior, să dezvăluie viața secretă a sentimentelor, cu Balzac descoperă înrădăcinarea omului în istorie, cu Flaubert explorează terra până atunci incognita a cotidianului, cu Tolstoi se apleacă asupra intervenției iraționalului în deciziile și atitudinile umane. Sondează timpul: ireversibilul moment trecut cu Marcel Proust, inefabilul moment prezent cu James Joyce. Discută împreună cu Thomas Mann rolul miturilor, care venite din adâncul timpurilor ne călăuzesc pașii. 

Caracterul paradoxal al acțiunii este una dintre marele descoperiri ale romanului. Dar dacă eul nu mai poate fi surprins în acțiune, unde și cum poate fi el surprins? A venit aici momentul când romanul, aflat în căutarea eului, a trebuit să se întoarcă de la lumea vizibilă a acțiunii și să se aplece asupra invizibilului vieții interioare.

Romancierul nu este nici istoric, nici profet, el este un explorator al existenței.   

Tweet