Mishima-A life in four chapters

Fuse, fuse și se duse...înapoi în urbea cloacă...(mulțam pentru urări :)); oricât de tare am vrut eu să mă feresc de filmele glob de crăciun n-am scăpat, m-au împins din toate părțile, m-au prins la înghesuială și la unu, două tot m-am uitat, au fost mai multe de fapt, unu cu câini haski montat vai de mama lui, Noel-revăzut, deloc de lepădat, unu cu o gagică blondă bineîntețes fiica bastardă a moșului. Zic să încetez cu prostiile și să trec în revistă ceva vraiment notabil venit de pe meleaguri nipone.

O cinebiografie încropită aşa cum trebe, opera se întrepătrunde frăţeşte, incestuos mai degrabă, cu viaţa trăită, dând naştere unui homuncul pe jumătate fantasmagoric pe jumătate halcă de raţiune. N-am citit prea mult mishima, iar ce am răsfoit nu face parte tocmai din raftul ăl de sus (după banchet) însă lumina de lanternă cu care acest film-elogiu-obiectiv mi l-a înfăţişat pe marele mishima îmi mână paşii spre cea mai apropiată bibliotecă și spre templul de aur.

Îmbucurător cum s-a lăsat deoparte mantia confortabilei antologii şi s-au ales dramaturgic câteva capitole-cumpănă dosite într-o cutie de pandoră plină cum amintiri şi ca orice amintiri ele nu sunt legate în serie ca becurile, ci se aprind fazic şi nu într-o ordine prestabilită, însă lumina lor e suficientă pentru a dezgoli un palier din blocu' vieții.

 Selecţia imobiliară e inspirat fracturată de câteva anticamere mobilate minimalist, simbolist, dogvilleşte, locuite de personaje extensie, augmentităţi ale realului, decojite de vălul experienţelor vivide și agățate într-un cuier semiotic. Omul Mishima e înfățisat ca făcând parte dintr-un lut aparte, rațiune și simțire în uncii potrivite, malaxate migălos, dihotomic, modelând o ființă parcă extrasenzorială, un alchimist al realității, un ascent care-și coboară sisific și zilnic muntele, pe al cărui pergament  kakejiku atârnat de gât zac următoarele:

 All my life I have been acutely aware of a contradiction in the very nature of my existence. For forty-five years I struggled to resolve this dilemma by writing plays and novels. The more I wrote, the more I realized mere words were not enough. So I found another form of expression.

My need to transform reality was an urgent necessity, as important as three meals a day or sleep.

Only knowledge can turn life's unbearableness into a weapon.

Even the most beautiful body is soon destroyed by age. Where is beauty then? Only art makes human beauty endure. You must devise an artist's scheme to preserve it. You must commit suicide at the height of your beauty.

Men wear masks to make themselves beautiful. But unlike a woman's, a man's determination to become beautiful is always a desire for death. 
 

Tweet