Seul contre tous

On naît seul, on vit seul, on meurt seul. Seul, toujours seul. La vie est un grand vide, elle a toujours été et elle le sera toujours. Un grand vide qui pourrait parfaitement se dérouler sans moi

 Gaspar Noe, din nou, de această dată ceva mai cuminţel doar la nivelul papilei vizuale, apetitul pentru hăul, voidul de dincolo de moral e omniprezent, cursiv şi perpetuu. Ruloul narativ e frământat dintr-un egoaluat, tranşat în foiţe subţiri, soioase, de jurnal pesimist şi fetid, moraliceşte vorbind; un bărbat trecut de 50 de ani ajunge la concluzia că viaţa sa a fost un merdre total, o căsătorie eşuată, o fiică pentru care nutreşte necurăţenii loliteşti şi pe care o abandonează, de teama pecetei freudiste (probabil), o altă căsătorie poate şi mai neagră decât prima, o soţie satrapă, o soacră aidoma, o viaţă profesională nulă, măcelar, şomer, paznic, şomer, prieteni, camarazi de beutură, nici d'ăştia, aşa că după ce analizează la sânge, bisturiceşte, critic şi rece viaţa inutilă, a lui şi a celor din proximitate decide să facă ceva, să dea un sens masei informe care i-a stat drept existenţă şi alege o potecă clarobscură şi eminamente imorală.

Acest personaj-butoi-cu-pulbere n-are nevoie decât de un switch şi în secunda doi îşi bate crunt nevasta îmborţoşată, după care fuge, regresează în paris-ul de baştină unde, negăsindu-şi de lucru, îi mai rămâne la îndemână o singură distracţie, fiica pierdută. Din acest punct, al reîntâlnirii celor doi, ecranul ne întreabă dacă vrem să ne continuăm vizionarea, în stilul publicitaro-stroboscopic al regizorului. Ceea ce urmează e un exerciţiu, o lecţie de anatomie, ni se oferă perpectiva unui ceea ce vreau să fac şi ceea ce e mai bine să fac, acest mai bine este însă rezultatul unui cvasicompromis conducător către o amoralitate relativă care îţi scuipă în faţă un bă nene, dacă eu vreau să conviţuiesc cu fiică mea pentru că realmente o iubesc ce treabă aveţi voi mă. Pe lângă expresia absolut senzaţională a actorului, de o placiditate şi un sictir feroce, compensată de un monolog intern vraiment înspumat, avem parte şi de un montaj uşchit, astfel că eşti bombardat la propriu de câteva scene caleidoscop asezonate sonor cu detunări de armă, un fel de substitut pentru inutilitatea reală, însă fictiv fructificată, a pistolului pe care personajul îl poartă în permanenţă. Tot din sfera vizualului face parte laitmotivul vieţii-tunel

 în final pereţii constângători dispar, gongul deontologicului se aude slab lăsând loc fâlfâielilor liberului-arbitru...

richie mamă merci beaucoup :)
et un sourire pour tous :)

Tweet