Life during wartime

Vă mai amintiți de happiness, nu? filmul ăla amoral, tablou vivid cu ramă de satâr, ticsit de personaje mărunte și multe distribuite harababuresc, dar date bine prin sita sorții cam ca la pieter bruegel, dacă te apropii o leacă ți se decojesc oribilități, sodome și gomore, egouri nude, adevăr la uncie. Solondz se pune pe reprodus propria lucrare, după vreo 10 ani, reînvie personajele și vrea să le aducă pe calea cea bună, dă o tușă mai intensă imaginii, însă ciuntește parcă din indivizi, pe unii îi pune în contrejour, pe alții îi lasă în acuarelă impresionistă, iar cu alții exagerează perspectiva și clarobscurul. Dialogurile păstrează însă din savoarea happiness-ului, comedia acră, dacă acolo dialogul tată fiu năucește prin translucid, acum lupa se mută freudist pe dialogul matern, care frapează pe un alt nivel, mai indirect să zic, în happiness un eu i se adresa altuia, aici un eu vorbește sincer unui alt eu despre un terț, care poate fi la rându-i un ego sau o idee ascunsă după bolovanul peșterii. O surpriză plăcută e apariția uimitoare a hipinoticei charlotte rampling care la venerabila vârstă de 64 de ani arată așa, wow:

trecutul invadează telurul personajelor și le proiectează umbre supradimensionate, căutând lumina unei redempțiuni relativiste:

 et un film dans un film...
et merci beaucoup als :)

Tweet