Catfish

Și totuși câteva vorbe tot tre' să încrustez în scoarță pardon în perete, să las un like, un comment, să etichetez cumva acest exercițiu demonstrativ, acestă pildă a bibliei de pixeli, acestă ridicare de cursor pantocrator

...exact așa un film-documentar despre facebook mi-am dorit să văd, a la michel moore (nu e încropit de el, dar ar fi putut fi), despre efecte, despre ceea se scurge dincolo de mecanism și mai puțin despre geneza facebook-ului. The social network a fost binevenit, catfish era necesar. Un băiet cumpără tablouri de pe internet de la o puștoaică cu talent, îi dă add pe facebook, îi dă și mă-sii, și lu tacsu, și fraților și hopa apare și sora, îi cade cu tronc și de aici un lung șir de schimburi firești, interminabile de melodii, comentarii, like-uri, link-uri, pisicisme, fotoshopuieli, next level conversații telefonice culminând cu un zbor și o întânire cel puțin neprevăzută. Nu știu dacă omul virtual e supraomul pe care și-l dorea nietzsche (în niciun caz), dar homo virtualis pare a fi cea mai recentă treaptă evolutivă pe care am pășitără, una alunecoasă pusă în pragul templului zeiței realității aka matroană ajustată, siliconată, tunată, dedublată. Ni se demonstrează cum un singur om (femeie :P) poate crea o rețea veridică în cadrul vast al rețelei mamă și mai presus de toate cum acest cocon in vitro, acest ghem fals de capilare comunicaționale este realmente un instrument terapeutic pentru cel care l-a creat și perturbator pentru restul.

Ni se dezvăluie un potențial conspiraționist al mult elogiatei rețele redus ce-i drept la nivelul unei singure persoane. În preistorie, dacă aveai un gând negru, ratai mistrețu, nu șlefuiai bine sulița sau mai știu eu ce ciuperci otăvite aruncai în ceaun disecând juma din populația tribului, te băgai într-un colț de peșteră și desenai liniuțe sau bovine pe pereți, prin evul mediu te apucai de scris divine comedii sau teze revoluționare, mai secolu trecut te întindeai pe canapea și vorbeai despre sânii lu maicăta, acu ce faci? ce se întâmplă domne cu lumșoara noastra? te retragi într-un atic plin de prize, ștechere, rootere și prinzi rădăcini, faci licheni și pânze între degetele de la picioare ca mai apoi să le răspândești world wide. Lăsănd la o parte aspectul cică evolutiv al speciei și statutul de rândași ai satului global aș mai avea de spus că acest documentărel handycam e de un realism feroce, de o tristețe incredibilă, decalajul dintre imaginație și telur la fel de trist, de lăbărțat, de distorsionat cam ca oglinzilile alea din bălciuri, însă un decalaj catalizator, vaselina escapistă de care cam avem nevoie, o linguriță pe stomacu gol...două borcane vă rog :)) (provizii de iarna :D)

Tweet