Dușmanul meu de moarte

Veone mă întreabă care e dușmanul meu absolut așa că mă dau jos de pe frunza de lotus, imi șterg transpirația zen și stau o leacă pe gânduri, dușmani nu prea, fobii da, cu găleata și cum fobia e cam unidirecțională și eminamente absurdă nu știu dacă intră tocmai la categoria dușmani de moarte, oricum, una din fobii poartă spartanul nume de lucanus cervus sau mai pământeasca și mai șugubeața poreclă: rădașcă, în general mă calcă pe nervi toți gândacii mai mari decât un bob de mazăre, sub orice forme, culori și emanații.

Are ceva gândacu ăsta care mă scoate din minți, o dată eram la țară și o puștoaică (cristi dacă citești randurile astea să știi că e vorba despre vară-ta :))) zgârma cu un băț în tărână, vine uber entuziasmată la mine și-mi zice hai să îți arăt ce am găsit, ia duios creatura pe băț ca pe-o bezea de foc de tabără, o soarbe din ochi, o atinge după care face o mișcare bruscă și negândită cu bățul și măgăoaia (intenționată sau nu, pe atunci eram probabil o țâncă antipatică și o meritam :D) aterizează direct pe mine în poziție de...broșă cu elitre, nu îmi amintesc să fi țipat mai tare în viața mea. Apropo de gândacu bijeu, chiar se utilizează ca atare, mi-e și nu știu cum să încarc până și o poză :))

Nu pot să imi explic aversiunea față de creaturile astea, dar e ceva în lentoare mișcării, în zgomotul asurzitor al zborului, în chilicerele alea pline de voiță care dacă te prind nu îți mai dau drumu, în proporțiile supradimensionate, un gândac tre să fie micuț, o gâză, un gândecel, nu un porc de guineea. Cred că de fapt de aici mi se trage, așteptările mele liliputan-insectofobe întră în conflict cu realitatea demiurgică.

Tweet