Paper man

E primul film care m-a determinat să bag capul în frigider, în debara, să adun toate legumele posibile, să le trântesc într-o oală și să fac o supă, eu care nu prea am apucături preparator-gastrofile, genial...unele filme îți smulg lacrimi, zâmbete, te încarcă cu energie negativă, altele îți mână pașii spre nevastă și îți lipesc buzele de fruntea ei după nuș cât timp (și te trezești că îi pupi sprâncele mult prea ridicate de uimire :))), altele te obsedează zile în șir, altele îți descrețesc mintea sau te bagă definitiv în ceață, nu domne ăsta m-a făcut să aprind ochiul aragazului. Supa cea de toate zilele (umbră a celei primordiale) e privită de personajul scriitor, interpretat bine de jeff daniels, ca fiind una dintre cele mai pure dovezi de creație mărunțite pe fundul de lemn al tabulei rasa...până la urmă tot la supa primordială și demiurgică duce comparația.

...un scriitoraș se retrage cu soția workholică  într-o căsuță-odraslă a unei urbe modeste unde speră să își găsească inspirația pentru viitorul roman, ea vine din senin și subit sub chip de puberă (tipesa din zombieland) care dă peste cap lumea și așa haotică a scriitorului, însă relația ce se încheagă între cei doi nu intră nici la categoria pygmalionică, nici în țarcul lolitian-ninfetic, ci mai degrabă are loc un schimb bidirecțional de experiențe și felii de spiritualitate fără implicații sexuale precise.

Principalele puncte comune ale fătucii și condeierului sunt două alter ego-uri foarte plastice, atfel scriitorul duce în spinare un al doilea ego cu chiloți, mantie și ștrampi de erou schimonisit hazos de un ryan reynolds grizonat, iar fătuca are drept dublu un emo kid care o iubește cu disperare și care e totodată reminiscența unei surori gemene sinucigașă (dedublare ușor îndoielnică, însă destul de îndrăzneață). Împletitura dintre o frânghie gâdilătoare și un fir ariadnic parcă să zic că emană un fel de neputință americăneacă de redare a conflictului lăuntric fără a face apel la elemente lumești, comediante, aproape că se păstrează rețeta antică a tragi-comicului sau a mai recentului vodevil. Dacă subiectul ar fi beneficiat de o abordare europeană probabil că monologul intern ar fi fost o voce narativa franțuzită întreruptă de câteva palme vizuale suprarealiste și suprasaturate coloristic.

Filmul ăsta e apologia descendenței și perpetuării speciei scott pilgrim style, e un ghiveci îndrăzneț cu ingrediente pe care nu prea le vezi des în așa combinații...iar pledoria scriitorului dinspre final cu privire la foamea de creație, de moștenire a ei, la dorința existențial-testamentară cu parfum de flori de mucegai argheziene, umple orice vacuum, își toarnă în graal o infuzie vividă, disperată, înduioșătoare de sete de...viață.
Supa a ieșit destul de...comestibilă :)

Tweet