I saw the devil

Lâncezea prin downloads de vreo două săptămâni, rânjea colții la mine și îmi arunca holbăituri psihotice, fapt ce m-a făcut să lăbărțez distanța proximală, dar un email venit din partea unui cititor (pe această cale aș vrea să îi zic kamsamnida) m-a făcut să mă caut prin buzunare după cheia soioasă și să eliberez creatura. Sadismul minunatului film atinge niște limite pe care cinecartografia se ferește să le exploateze și atunci când totuși o face trimițând la înaintare o hoardă de aventuroși bezmetici, purtători de stegulețe cu liniuțe și steluțe, piscul mordorian ce se vrea a fi luat în stăpânire devine latrină, lăcaș plin de peturi și ambalajele dosite în buzunarele capodului mamei natură. Însă când un astfel de subiect ajunge pe mânuțele asiaticilor (coreenilor în cazul de față) artă se cheamă. Un criminal în serie dotat cu câteva gadgeturi medievale de totură: ghilotină, satâre de diverse tăișuri, frânghii, celofan kilometric, canal de scurgere, o seră abandonată la margine de lume și o dubiță vopsită vesel se îndeletnicește cu răpit, ocazional violat, schingiuit și eviscerat sadic fete tinere și drăguțe. Într-o zi ucide pe cine nu trebe, fătuca are un iubit oțelit, membru fruntaș al serviciilor secrete, deci posesor de skilluri deosebite (ca să nu mai zic de carismă).

Până aici cu siguranță vă ziceți așa și, sunt neșpe filme de genu. Sunt, dar ceea ce se cheamă răzbunarea poartă aici pecetea unui atipism feroce, vortexial, demiurgic de un sadism diavolesc așa cum ne învață biblia, porțile lui rodin și muralul voronețian. După ce mi-l prinde și mi-l schingiuiește o leacă pe nebun (care mai are tupeul să fie și ușor artist, cântă la chitară house of the rising sun), îi dă drumul, îi dă și bani, îi bagă binișor pe gâtlej un beculeț pălpâitor de urmărire, iar cu primul pas greșit, cu prima ispită, prădătorul își face apariția și iar mi-l chinuie și iar îl eliberează, rolurile se schimbă iar și iar, asiști consternat la o lecție de vânătoare, la un treatru de păpuși, la o demonstrație de liber arbitru, la un epigonism thrilleresc care se compară fălosește și bățosește cu ichi the killer și cu soră-sa audition. Plotul e construit dumnezeiște, imaginea impecabilă se învârte și ea baletic printre trompete îngerești, actorii joacă absolut senzațional, ai zice că nah dacă unu e sadic apăi o față ternă și o privire săgetantă sunt îndeajuns dar nu, aici sunt multe trăiri nene în joc, redate superb de fețe foarte expresive. Pe lângă toată acestă pledoarie adusă până la urmă tehnicii și logicii își fac loc vălătuci de togă didactică, desfășurându-și suav papirusul de luați aminte în fața mulțimii purtătoare de buze întredeschise avide după anafură cu gust de hemoglobină. La mijloc nu e numa o poveste de dă-i mă pe cocoașă, nu-l lăsă, tui mama mă-sii, ci parcă subtratul merge până la isis și osiris, la euridice și orfeu, coborând cercuri dantești, vălâtucind styxul și capetele noastre cerberice. Și ca să rămân în aceeși spirală, începutul și finele sunt legate într-o fundă rebraniană care parcă înnoadă o deposedare a spiritului trecut prin parbrizul și luneta unei mașini aka barcuța lu caron :P. Ar mai fi și laitmotivul cu parfum instituționalo-social al unui sistem polițienesc șleampăt și incompetent (cum am mai vazut în memories of murder ) și alte câteva chestii pe care de atâta uimire le las să să-mi iasă printre degete precum coca...
asta da ophelie

 asta da ureche domnu lynch

a mătăluță știm e metaforică și mult mai melodioasă

 și cei doi diavoli

Tweet