Gunoaiele războiului

în timp ce scriam acest post winampu' a ales aceată minunată arie să-mi țină isonul, inspirată randomizare :)

 elgar-serenade for springs 

N-am mai citit o carte de război de la abatorul 5 încoace (mă rog nici aia nu e pe de-antregul) sau de pe vremea greene days-urilor liceene când târam prin trolee un american liniștit. Scriitura cizelată, origamică, gelată și mai presus de toate confesională aparține unui chinez nominalizat la Pulitzer, Ha Jin pe numele său, martor, parte vătămată, sau din punctul de vedere al unei similarități gastronomice locale o îmbucătură de orez ținută ager între două bețe torționare, armata coreeană și cea americană, pe fondul conflictelor nord-sud de prin 50. Yun e prizonier de război și ca pianistul lui polanski face parte din categoria ostatici culți, literați, iar ăsta e evident un avantaj, o portiță, dar nu un scut. Penitențele, sadismele, jocul păpușăresc dintre cei care au arma și cei care sunt obiectul ei înghiotitor sunt redate obiectiv, realist, razboiul este într-adevăr îngrozitor, dar suportabil, însă peste toate se așterne cețos concluzia universal valabilă: absurditatea lui. Curgerea narativ-epistolară e lină și nu te priponește definitiv pe front, mai vezi și câte un picior dezgolit de soră medicală americană avidă să învețe chineza, o relație platonică încorsetată și un pix-amintire la despărțire. Consecințe, tare, condiții vitrege redate cum spuneam translucid, liniștit,  resemnat:
foamea 
"Astfel am renunțat la ideea de a face rost de apă. Chinuiți de foame, unii soldați devorau ce le cădea în mână. Cei din sudul Chinei chiar devorau broaște râioase și șerpi. Mulți au murit otrăviți cu ciuperci sau cu un fel de usturoi sălbatic cu frunzele bifurcate care îți înnegrea buzele imediat după ce îl înghițeai. De peste tot se auzeau gemete și înjurături. Morții zăceau risipipiți peste tot ca niște maldăre de cârpe, unii ținând încă rădăcinile sau frunzele vreunui copac sau mlădițe între dinți." (o sorginte posibilă a apetitului asiatic pentru botezurile-i gastronomice)

și înghețul 
"I-a spus șoferului să oprească, întrebându-se cine avusese oare timp să ridice oameni de zăpadă în pustietatea asta. S-a dus într-acolo cu ordonanța sa, escortat de un escadron de cavalerie. Spre oroarea lor, au ajuns la concluzia că oamenii de zăpadă erau de fapt ființe omenești înghețate, unele în picioare, altele zăcând pe spate sau îmbrățișându-se ca niște statui de gheață."

găsiți cartea la super preț (10 lei) aici ;)

Tweet