În ultimii ani postura de ghid turistic pare să fi devenit jocul și jobul secund al lui Woody Allen (Midnight in Paris, Vicky Cristina Barcelona). Nu foarte multe sunt modurile în care ne poate fi prezentat cinematografic un oraș, el reprezintă de obicei o ramă în care povestea, intrigile și personajele surclaseaza suportul și peisajul. Iar în eventualitatea unor documentare enciclopedice cu tentă urbanistică (să luăm spre exemplu experimentele lui Dziga Vertov) acestea sunt poate prea puțin filmice. Woody binecuvantează o nuntire...din dragoste (pentru Roma - așa cum a fost tradus titlul filmului la noi) între pânza locației și nodurile narative. El reușește o simbioză nu numai organică între spațiu și personaj, nu numai vizuală ci și muzicală dacă e să trecem în revistă coloanele sonore ce aparțin filmelor sale recente mai sus menționate.
Ce-i drept replicile nu mai au elasticitatea de altădată (ca în Annie Hall, Manhattan, Zelig sau Love and Death spre exemplu), ele și-au pierdut din efectul de bumerang, din încrâncenarea existențialistă și din retorica bitter-optimistă. Dar parcă această, să-i zic, diluare discursivă nu e neapărat efectul secundar al vârstei autorului sau al trecerii vremii ci poate mai degrabă este rezultatul diluarii progresive a unei simțiri colective. Paradigma anilor 70 cerea un alt tip de discurs filmic, criza emoțională și a cuplului avea alte valențe, altă amploare, iar procentajul dezvăluirii intimiste în fața auditoriului era altul. Astăzi problematica cuplului trece, ideologic vorbind, mai intai printru-un proces mercantil, prin stomacul civilizației, al urbei, apoi ajunge pe traiectul și rectul media, aproape ca nu mai atinge organele vitale.
Tot prin anii 70 autoanaliza comic-psihanalitică deseori pusă pe seama personajelor interpretate de însuși Woody era pregnantă, în ultimii ani însă o regăsim prea puțin în filmele sale. În schimbul ei s-a instalat ceva vecin cu liniștea, cu promenada, filmele lui Woody sunt pline de personaje care se plimbă, merg și vorbesc ba cu un interlocutor real, ba cu unul fictiv, ba cu audiența, de acum Woody se plimbă și-și conduce personajele pe străzile unor metropole și acropole cu pași modelați de regularitatea istorică a caldarâmului.
Revenind la Roma lui Woody ea este o Romă bună de pus pe cărtile postale, o Romă întortocheată, romantic-vodevilească cu personaje ba habotnice, ba dezinvolte, s-ar părea că acele personaje venite din exterior sunt cele așa-zis complexe, pseudo-intectuale, personajele locului par mai degrabă împartite în două categorii: celebri si anonimi, însă Woody gasește o cale de mijloc, îi satirizeaza pe cei celebri (de exemplu actorul afemeiat) ii face celebri pe cei care merită, dar si pe cei care nu merită.
Pentru a descoperi Roma trebuie să o cutreieri, personajele lui Woody o iau la picior și la fel ca în Midnight in Paris bariera timpului devine volatilă, trecutul pare la fel de prezent poate și datorită faptului că Roma este un oraș neschimbat, la fel de pașnic și de cald indiferent de epocă. Woody a inteles foarte bine semnificația sintagmei cetatea eternă și a reusit sa recreeze o atmosfera vividă si atemporală. Personajele la fel de vivide (interpretate de o pleiadă de actori: Penelope Cruz în formă maximă, Roberto Benigni, Judy Davis, Ellen Page, Jesse Eisenberg) ne conving fie de eșecurile lor, fie de remușcările lor, fie ne bulversează cu veselia lor amaruie tipică.
La Roma cu dragostea ca sa traduc mot a mot (sau în altă formă, ceva mai epistolară: Romei, cu dragoste) pare sa explice ce s-a vrut prin acest turism, Woody plimbă dragostea ca pe un eter prin orașele care ii sunt dragi (sau acolo unde a obtinut finanțare) și o toarnă în vasul urbei respective, ca un Cupidon ramolit al orașelor și pentru că mâinile nu îi mai sunt atât de tinere, săgețile lui zboară mai haotic ca alte dăți de unde si aciditatea comicului de situație. Filmul este unul moale, cald, sonor ca si rotunjumile limbii italiene, așezat ca și orașul căruia i se închină, un film enjoyant și m-as feri să îl compar cu altele din filmografia sa așa cum nu poți compara realmente un oraș cu altul. Merită văzut deoarece nu stiu câte ocazii vom mai avea sa il revedem pe Woody jucând..u-se pe sine.
Ce-i drept replicile nu mai au elasticitatea de altădată (ca în Annie Hall, Manhattan, Zelig sau Love and Death spre exemplu), ele și-au pierdut din efectul de bumerang, din încrâncenarea existențialistă și din retorica bitter-optimistă. Dar parcă această, să-i zic, diluare discursivă nu e neapărat efectul secundar al vârstei autorului sau al trecerii vremii ci poate mai degrabă este rezultatul diluarii progresive a unei simțiri colective. Paradigma anilor 70 cerea un alt tip de discurs filmic, criza emoțională și a cuplului avea alte valențe, altă amploare, iar procentajul dezvăluirii intimiste în fața auditoriului era altul. Astăzi problematica cuplului trece, ideologic vorbind, mai intai printru-un proces mercantil, prin stomacul civilizației, al urbei, apoi ajunge pe traiectul și rectul media, aproape ca nu mai atinge organele vitale.
Tot prin anii 70 autoanaliza comic-psihanalitică deseori pusă pe seama personajelor interpretate de însuși Woody era pregnantă, în ultimii ani însă o regăsim prea puțin în filmele sale. În schimbul ei s-a instalat ceva vecin cu liniștea, cu promenada, filmele lui Woody sunt pline de personaje care se plimbă, merg și vorbesc ba cu un interlocutor real, ba cu unul fictiv, ba cu audiența, de acum Woody se plimbă și-și conduce personajele pe străzile unor metropole și acropole cu pași modelați de regularitatea istorică a caldarâmului.
Revenind la Roma lui Woody ea este o Romă bună de pus pe cărtile postale, o Romă întortocheată, romantic-vodevilească cu personaje ba habotnice, ba dezinvolte, s-ar părea că acele personaje venite din exterior sunt cele așa-zis complexe, pseudo-intectuale, personajele locului par mai degrabă împartite în două categorii: celebri si anonimi, însă Woody gasește o cale de mijloc, îi satirizeaza pe cei celebri (de exemplu actorul afemeiat) ii face celebri pe cei care merită, dar si pe cei care nu merită.
Pentru a descoperi Roma trebuie să o cutreieri, personajele lui Woody o iau la picior și la fel ca în Midnight in Paris bariera timpului devine volatilă, trecutul pare la fel de prezent poate și datorită faptului că Roma este un oraș neschimbat, la fel de pașnic și de cald indiferent de epocă. Woody a inteles foarte bine semnificația sintagmei cetatea eternă și a reusit sa recreeze o atmosfera vividă si atemporală. Personajele la fel de vivide (interpretate de o pleiadă de actori: Penelope Cruz în formă maximă, Roberto Benigni, Judy Davis, Ellen Page, Jesse Eisenberg) ne conving fie de eșecurile lor, fie de remușcările lor, fie ne bulversează cu veselia lor amaruie tipică.
La Roma cu dragostea ca sa traduc mot a mot (sau în altă formă, ceva mai epistolară: Romei, cu dragoste) pare sa explice ce s-a vrut prin acest turism, Woody plimbă dragostea ca pe un eter prin orașele care ii sunt dragi (sau acolo unde a obtinut finanțare) și o toarnă în vasul urbei respective, ca un Cupidon ramolit al orașelor și pentru că mâinile nu îi mai sunt atât de tinere, săgețile lui zboară mai haotic ca alte dăți de unde si aciditatea comicului de situație. Filmul este unul moale, cald, sonor ca si rotunjumile limbii italiene, așezat ca și orașul căruia i se închină, un film enjoyant și m-as feri să îl compar cu altele din filmografia sa așa cum nu poți compara realmente un oraș cu altul. Merită văzut deoarece nu stiu câte ocazii vom mai avea sa il revedem pe Woody jucând..u-se pe sine.
marfa. o sa merg si eu azi sa-l vad!
RăspundețiȘtergereM-as uita la film doar pentru Woody Allen :)
RăspundețiȘtergere